Mihai Măniuţiu

1. Câtă tristeţe trebuie să aduni în tine ca să renunţi tocmai la ceea ce are darul să convertească tristeţea/dezamăgirea/descumpănirea în energie? Nu, nu m-am gândit să renunţ la scris. Se întâmplă însă ca scrisul să renunţe la mine. Sunt zile, sunt săptămâni când cuvintele mă părăsesc. Şi nu e deloc bine în locul acela arid, cu orizonturi închise. Se pare, totuşi, că nu e lipsit de sens să posteşti din timp în timp. Ca să te regenerezi.

Cât despre „recunoaşterea postumă“, desigur, cred în posibilitatea asta, mai ales în ce-i priveşte pe alţii. Altfel nu aş fi scris volumul de poeme urmuz. 23 noiembrie 1923, publicat la Tracus Arte în anul 2018.

2. Nici act de narcisism, nici act de generozitate. Scrii pentru că ai nevoie să scrii. Scrii deoarece ar fi prea chinuitor, prea dureros să nu scrii. Scriind, te aperi de durere. Exorcizare şi anestezie. De cele mai multe ori nici nu ştii cui te adresezi. La drept vorbind, nu cred că există un public, ci publicuri. Ca în teatru. Şi nu există reţete decât eventual pentru cărţile minore, de serie. Oricum, eu prefer să pierd jucând pe mize mari decât să câştig jucând pe mize mici.

3. Într-adevăr, marile tam-tamuri nu răsună pentru cei care scriu în limba română. Deşi literatura noastră actuală e departe de a fi neglijabilă.

Soluţia de a ieşi din strâmtorarea de azi ar putea veni, cine ştie, dintr-un fel de „răsucire“: un program masiv şi coerent de traduceri în limbile de circulaţie, astfel încât ecoul valorii noastre să-i ajungă din afara ţării cititorului din România. Glumesc, da, însă nu pe de-a-ntregul; şi sunt primul gata să admit că soluţia asta e cam fantezistă. Până una-alta, să continuăm să scriem, să nu abandonăm, cu gândul că cititorii români de literatură (câţi mai sunt), şi care deţin, de fapt, cheia recunoaşterii noastre, nu ne vor abandona.

Şi ca un adaos − ca o notă de subsol: în majoritatea librăriilor noastre, observ că locul autorilor români e unul atât de discret, încât te întrebi ce naiba se cloceşte acolo de trebuie cu atâta grijă ferit de priviri.