Ioan-Aurel Pop

1. Nu pot renunţa la scris, fiindcă este modul meu de a comunica lumii mărunte noutăţi care îmi trec prin cap, după decenii de studiu. Asta nu înseamnă că tot ce scriu este folositor lumii, dar nu mă mai gândesc demult la utilitate. Renunţatul la scris poate să fie rezultatul unei fatale dezamăgiri, al unui fel de lehamite greu de explicat în cuvinte, al convingerii că viaţa nu merită trăită. Or, nu am ajuns încă la asemenea dezamăgire, lehamite, respectiv convingere. Cred în recunoaşterea postumă, dar nu în ceea ce priveşte persoana mea. Eu am fost recunoscut atât cât a voit Domnul să fiu, în timpul vieţii. Posteritatea nu are ce să scoată în plus din creaţia mea, dar cu opera altora, a scriitorilor autentici, este altceva. Au fost scriitori rămaşi anonimi ani, decenii şi, uneori, secole şi care ni s-au revelat la un moment dat. Scriitura mea se adresează câteodată puţinilor specialişti în domeniul istoriei medievale (de exemplu o carte despre adunările de stări), dar alte dăţi tinde să atingă coarda sensibilă a mai multor cititori (eseurile istorice şi filologice). Unele scrieri sunt ocazionale, iar mesajul lor nu va însemna, poate, mare lucru în viitor. Istoriografia nu se naşte din revelaţie şi nici nu poate produce revelaţie (decât în cazuri rarisime) în minţile şi sufletele publicului. Recunoaşterea postumă poate veni din scrieri cu valoare perenă, din cuprinderea unor idei general-valabile, din specificul local (numit odinioară naţional) ridicat la rang de totalitate. Pentru aceasta au fost recunoscuţi Dante, Shakespeare, Goethe, Dostoievski ori Eminescu. Azi, valorile ne apar drept răsturnate, capodoperele sunt contestate, iar statuile frânte.

2. Orice scriitură autentică este – fie şi în proporţie infimă – un act de narcisism şi unul de generozitate în acelaşi timp. Unii scriitori afirmă că scriu ca să se mărturisească lumii şi fără nicio intenţie de a plăcea, de a impresiona, de a se vedea vânduţi în librării ori pe cale digitală. Ceea ce nu este adevărat nici măcar pentru aceia care cred sincer acest lucru. Omul scrie ca să fie receptat de semenii săi. Altminteri, respectivul se raportează greşit la realitate şi are nevoie de cure medicale. Dar şi din asemenea creatori „bolnavi“ pot rezulta opere autentice…

Mi-am ales şi teme la modă câteodată, în tinereţe, dar am încetat demult să mă mai gândesc la gustul publicului. Mulţi oameni deformează viaţa prezentă şi văd strâmb şi viaţa oamenilor trăitori în trecut. Este surprinzător să constatăm că mulţi oameni răstoarnă valorile de odinioară, exclusiv în funcţie de gustul lor, de percepţia lor curentă, de prejudecăţile lor. Nu am înţeles de ce unii specialişti într-un domeniu se ocupă în mod serios de alt domeniu, în care nu au nicio expertiză şi inundă „piaţa“ cu falsuri. Literatura beletristică se bazează pe imaginaţie şi pe imagini artistice, dar ca să ajungem la aşa ceva este nevoie nu doar de cunoştinţe, ci şi de talent. Aş zice că în primul rând de talent. În istoriografie este exact invers: cunoştinţele, pregătirea, munca sistematică, adică acumularea primează. Or, azi, anumiţi medici, ingineri, poeţi, prozatori etc. scriu „istorie“ într-o veselie şi ne spun cât de mulţi erau dacii care potopeau Europa, câte scrieri „geniale“ ne-ar fi lăsat ei, cum i-ar fi învăţat ei latineşte pe romani etc. Publicul primeşte în parte astfel de elucubraţii deoarece nu mai are criterii de accedere la adevăr, deoarece a sporit proporţia de semidocţi, deoarece este însetat de spectaculos cu orice preţ. Un specialist autentic nu scrie pentru a fi pe gustul publicului şi nu se gândeşte că lucrările lui nu s-ar vinde. „Aruncarea“ pe piaţă a cărţilor şi studiilor nu se face pentru venit pecuniar (deşi chiar şi scriitorii se hrănesc cu mâncare, trebuie să locuiască undeva, să crească prunci etc.), ci pentru receptare şi uneori nu contează atât numărul de receptori, cât calitatea lor.

3. Literatura română contemporană, ca mai toate creaţiile intelectuale din domeniile umaniste, este marginalizată, deopotrivă în raport cu anii 1960 şi 1980. Pe atunci, apariţia unei cărţi bune era o sărbătoare a spiritului. Intelectualii „se băteau“ în librării după un Nichita, un Sorescu, un Buzura, un Fănuş Neagu, un Breban etc. Atunci se retipărea Istoria… lui Călinescu şi se căutau cu fervoare numerele noi din România literară, Contemporanul, Tribuna, Steaua, Convorbiri literare, Ramuri, Echinox, Dialog şi altele. Pe masa de lucru a lui David Prodan – istoric de imensă forţă – se aflau săptămânal şi concomitent câte un număr din aceste periodice literare şi culturale. Azi, totul pare în ceaţă. Cu excepţia unor critici literari (uitaţi şi ei de public), aproape nimeni nu mai ştie la modul serios ce s-a scris recent în proză, poezie, dramaturgie. Mă simt câteodată pustiit gândindu-mă la această situaţie. Literatura conduce la lumi recreate, necesare altădată ca aerul. Azi, imaginile digitale în mişcare, date tot mai des în secvenţe, ne copleşesc, îi copleşesc pe tineri, le dirijează gustul spre lumi extraliterare, spre realităţi fictive din afara cărţilor, din afara lecturii. Lectura clasică, precum şi scrisul de mână ajung să fie rara avis. Nu cred să mai fie vreo cale de revenire, dacă aşa-numita inteligenţă artificială – foarte utilă şi necesară până la un punct – îşi va urma drumul pe care-l prefigurează acum. Este un drum care obturează dialogul de la om la om, care elimină căldura sufletească, ochii înlăcrimaţi şi obrajii îmbujoraţi.