Marina Constantinescu

1.Să renunţ?… nu m-am gîndit niciodată la asta. Au fost perioade cînd nu am scris. Cred că atunci mă hotărăsem să mor. Şi mi-am înghiţit umbra. Scrisul este un fel de prelungire a mea, o trenă plină de poveşti despre teatru şi despre mine. Despre cum văd şi simt ficţiunile şi realitatea. Despre cum fug de peste tot şi mă ascund în locuri de unde pot să încep o mărturisire. Umbra mea m-a salvat. De cîteva ori. Pentru că nici ea nu-şi mai găsea corpul. M-a ajutat să-l caut. Şi să-l redobîndesc. Corpul ţine mintea şi cuvintele. Uneori, ele nu mai puteau ieşi. Pentru că eu închisesem orice formă de vieţuire, de ieşire din mine. Pentru că acolo, în intimitatea mea, era un gol. M-am gîndit de multe ori la ce aş putea să renunţ… la scris, niciodată. Ar fi ca şi cum m-aş abandona, ca şi cum m-aş condamna la ne-fiinţă. Este efortul meu de a fi disciplinată. Şi un fel de rugăciune. De mulţumire. Dar şi de implorare să nu mă îmbolnăvesc, să nu-mi plece mintea, văzul, sensul cuvintelor, cuvintele, percepţia lucrurilor, a vulnerabilităţilor şi numirea lor, să nu se tulbure taina celor de înţeles sau de neînţeles, să nu se atrofieze curiozitatea de a descoperi misterul vieţii pe pămînt. Şi al iubirii.

Cred că recunoaşterea ţine de împărtăşire. De puterea ei. Dar şi de cei care călătoresc cu tine citindu-te. Asta este ceva esenţial. Să faci călătoria împreună şi pînă la capăt. Dincolo de premii, de vanităţi, de mode.

2.Pentru mine este dorinţa şi neliniştea de a povesti cu ceilalţi. O formă de a-mi trata timiditatea. Uneori, neputinţa socială. Întotdeauna mi-a plăcut să dăruiesc. Mai mult decît să primesc. A dărui este, în primul rînd, cunoaştere. Descoperire. Şi nobleţe. Este calea spre celălalt. Apropierea. Nu ca să intri în graţii. Ci ca să intri în armonie. Sau să provoci acea polemică de idei care te duce şi pe tine mai departe. Pentru mine, notorietatea este, în primul rînd, valoare. Dar nu este regula generală. Mulţi au succes şi devin notorii flatînd subiecte ieftine. Alegeri individuale. Într-o sală de spectacol există publicuri. Nu m-am gîndit niciodată pe gustul cui să fiu cînd scriu. Nu am strategii. Pentru mine cîntăreşte sensibilitatea căutătorilor de ei înşişi. Pentru că asta fac şi eu. Mă caut. În timp, am aflat că pot să „povestesc“ în multe feluri. N-am coborît nivelul nici în gări, cînd martorii mei au fost homleşi. Poate că atunci m-am învîrtoşat mai tare să prind acele cuvinte cu farmec, nu neapărat sofisticate. Poate că ludicul mă mai scoate din încurcăturile gustului şi mă îndrumă să aflu gusturi. Ca să nuanţez, nu ca să măgulesc. Sînt multe feluri în care să-ţi spui povestea. Fără să trişezi. Fără să trădezi. În rest, e harul. Vreme îndelungată am mîncat zilnic miso soup. Cum face Murakami…

3.Citesc literatură contemporană cu aceeaşi curiozitate dintotdeauna. Sistematic. Şi poezie, şi proză, proză scurtă. Stilistici foarte diferite, proaspete, urmăresc, atît cît pot, cine apare nou sau ce în seria unui autor, recitesc, am mulţi scriitori români care mă interesează, care îmi plac, care ar putea să fie oricînd şi punctul de susţinere pentru un scenariu de film. Regizorul Radu Afrim a pus în scenă spectacole importante, plecînd de la texte din literatura contemporană. Nu sînt la curent cu afirmaţia formulată. Nu-mi dau seama cine ar marginaliza literatura noastră. Editorii? Cititorii? Nu sînt destul de informată, deci, pregătită să răspund.