ION BOGDAN LEFTER, O POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT

(răspunsul criticului la încă o anchetă a scriitorilor)

Un enunţ peremptoriu, urmat de nuanţări:

În mai mare măsură decât în cazurile celorlalte genuri literare, critica impune continuitatea.

Deşi…

…nu ignor condiţia generală a profesionismului scriitoricesc, care presupune exersarea insistentă, dacă nu chiar constantă, a tuturor tipurilor de expresie. Nu puţini poeţi, prozatori, dramaturgi au fost şi sunt convinşi de importanţa aşezării cotidiene la masa de lucru, conform vechii devize „Nulla dies sine linea“ (chiar dacă sensul său prim a fost pictural: pare-se că grecul Apelles, perfecţionist, tot intervenea asupra operelor sale, nelăsând să treacă nici o zi fără să mai adauge o „linie“, adică o tuşă, nu un rând…). Travaliul meseriaşilor include – apoi – şi observarea realităţii, şi lecturile, reflecţiile, acumulările din care se vor putea hrăni texte viitoare. Dar există şi autori zgârciţi, cu emisii rare şi scurte, cu elaboraţie lentă sau poate capricioşi, leneşi, boemi, imprevizibili în fel şi chip. Avem şi exemple de nume mari adunate pe câte-o singură carte sau pe doar două, trei, eventual subţirele. Se-nregistrează nu puţine abandonuri timpurii, de pildă chiar la 18 ani, înaintea unei vieţi negustoreşti rimbaldiene. Intervin uneori pauze lungi, urmate de uimitoare reveniri la vârste binişor avansate. Sau dă cineva la iveală un unic roman de senectute, de nobil „ghepard“. Şi aşa mai departe. Pe scurt: cele trei genuri literare „clasice“ admit graficele de carieră variabile, cu toate excepţiile imaginabile.

…ştim – de asemenea – că şi domeniul criticii acceptă contribuţiile parcimonioase: există şi breslaşi harnici, şi alţii mai degrabă sterili, cărora colegii, apropiaţii, studenţii le constată calităţile excepţionale, erudiţia, farmecele stilistice, transferate – însă – în dramatic de puţine texte. S-o menţionez aici pe Magdalena Popescu, autoare a unei singure cărţi, valoroasa monografie Slavici (1977), după care şi-a continuat cariera de editoare sub altă identitate onomastică, drept Magdalena Bedrosian, directoare a Cărţii Româneşti în primii ani ’90, activă şi azi (cronicile din juneţe, din presa culturală, nu şi le-a adunat în volume). Cazurile extreme sunt ale unor… socratici, invocaţi fără să fie şi citaţi, căci… n-au scris, s-au rezumat la exegeze orale, de curs, de seminar sau în anturaje intelectuale restrânse. Aşa au fost, din generaţia profesorilor noştri de la Literele bucureştene, regretaţii Gheorghe (Gigi) Frîncu şi Mihai Marta. Mai longeviv, colegul lor Alexandru Tudorică, teoretician al literaturii, deşi scrie mult în ultimii ani (un soi de jurnal de reflecţii istorico-politico-morale transmise spre lectură către o listă restrânsă de corespondenţi, prin poşta electronică), rămâne semnatar al unei singure cărţi, monografia Mihail Dragomirescu, subintitulată – fireşte – Teoretician al literaturii (1981). Nicolae Raţă-Dumitriu, din aceeaşi Catedră, a debutat la senectute cu Eseuri tot de teorie literară (2019). Iar Alexandru Sincu, astăzi aproape de nonagenariat, autor al unei introduceri în lectură din perspectivă semiotică în cândva-faimoasa culegere de prezentări ale unor metodologii de lectură pe-atunci încă noi, Analiză şi interpretare. Orientări în critica literară contemporană (1972, printre semnatari aflându-se şi N. Raţă-Dumitriu şi Al. Tudorică), n-a publicat nici o carte proprie înainte de a se stabili la Paris în 1984, dar a revenit la un moment dat cu un amuzant-sofisticat… roman „poliţist“, La câinele fidel, subintitulat Jocuri şi jucării (2005), deocamdată fără urmare. În cu totul alte scenarii, vicisitudinile istoriei au produs mari nedreptăţi, au frânt avânturi şi vieţi, le-au impus unor scriitori, inclusiv interpreţi ai literaturii, ca şi multor practicanţi ai tuturor artelor, retrageri în condiţii de conspirativitate, unii au fost arestaţi pe motive politice şi-au revenit abia peste ani, după eliberări şi „reabilitări“, precum Vladimir Streinu, nume de mare greutate al criticii noastre literare interbelice, reîntors în circuitul editorial după fractura concentraţionară a vieţii şi-a operei sale, de pildă cu Versificaţia modernă (1966).

…mai ştim şi că anumite discipline exegetice presupun gestaţii mai îndelungate şi – în consecinţă – publicări rare: specializările în etno-folcloristică sau în epoci vechi, în culturi şi literaturi străine, comparatistica ori teoria, din al cărei câmp am şi ales exemplele universitare de dinainte.

Acestea fiind spuse, reiau – totuşi – enunţul cel peremptoriu: pe firele ei principale, critica e o ocupaţiune de mare regularitate.

Comentariile „la zi“ verifică cel mai limpede ideea: criticii „de întâmpinare“ se ocupă de fluxul noutăţilor editoriale în cronici succesive, în rubrici pe care le susţin cu consecvenţă de-a lungul anilor şi deceniilor. Să recenzezi doar din când în când câte-o carte n-are sens, n-are coerenţă, nu se-ncheagă de-o viziune personală. În situaţii excepţionale, Cutare autor, nu neapărat exeget de meserie, poată să-şi dorească neapărat să „întâmpine“ elogios contribuţiunile unor confraţi, într-un articol azi, într-altul peste câţiva ani, însă scopul cronicărelii serioase e construcţia pas cu pas a unor tablouri de largă cuprindere, a unor panorame ale literaturii în curs, în evoluţia ei permanentă, „sub ochii noştri“, ai recenzenţilor şi-ai cititorilor lor, atenţi în paralel şi la ce publică editurile, şi la evaluările comentatorilor profesionişti.

Lărgind cadrul, la fel stau lucrurile pentru exploratorii întregii literaturi, de oricând: e vorba despre operaţiuni sistematice, cărora e obligatoriu să li te dedici. Meserie acaparantă: ai mereu de citit mai mult decât e omeneşte posibil şi trebuie să şi scrii despre cărţile, autorii, epocile care-ţi ocupă timpul şi viaţa. Nu-ţi poţi permite derive, dezertări, clipe de răgaz: n-ai „program de lucru“ limitat, eşti „la serviciu“ şi-acasă, şi seara, şi-n nopţile lungi de citit-scris, n-ai nici vacanţe sau concedii, oriunde te-ai transporta, cari cu tine, în genţi de voiaj ori în cutii de carton, în portbagajul maşinii, teancuri de cărţi şi uneltele de lucru, hârtii şi pixuri, de la o vreme şi laptop-ul, căci nu mai facem „de mână“ decât însemnări de lectură ori alte notaţii scurte, după care trecem la tastaturi (în vremurile pre-informatice, ziariştii şi prozatorii americani compuneau direct la maşinile de scris; noi, restul, ne predam pentru publicare articolele şi cărţile „dactilografiate“ după manuscrise, după foile pe care ne aşterneam în prealabil textele, pline de ştersături, tăieturi şi adaosuri; astăzi frazăm cu toţii pe ecrane – acţiune mai apropiată de scrisul de mână decât cel la vechile claviaturi mecanice, după cum am explicat spre finele anilor 1990 răspunzând întrebărilor unui coleg, evident că pe ecranul computerului meu de-atunci, un voluminos „486“, indicativul din epocă…)…

Prin urmare şi-aşa-deci: dacă te-ai apucat serios de critică, nu mai ai cum să te opreşti, nu poţi da înapoi, n-ai decât varianta mersului înainte! Cuprinzi cu privirea din ce în ce mai multe cărţi, citeşti autori după autori, parcurgi/ haşurezi/ scanezi epoci literare, trecutul întreg şi tot ce se-adaugă mereu, pe măsură ce timpul se scurge şi se scriu, apoi se publică noi şi noi texte de care trebuie să iei act, să le parcurgi, apoi să le analizezi şi să le evaluezi în propriile tale „metatexte“. Într-o poveste teoretic fără sfârşit…