Scrisori de la Liviu Rusu

Profesorul Liviu Rusu (1901-1985) este, pe linie filosofică, unul dintre cei mai originali esteticieni români, fiind teoreticianul unei „estetici dinamice“. Rămîne pînă astăzi figura emblematică în acest domeniu a Universităţii clujene. A fost, totodată, psiholog, istoric literar şi comparatist. La îndemnul profesorului Florian Ştefănescu-Goangă, directorul Institutului de Psihologie din Cluj, a urmat, între 1928 şi 1929, specializări în Germania, dîndu-şi doctoratul în psihologie (1929). Ulterior, face altă specializare la Paris (1933-1935), concretizată acolo în doctoratul de stat în Estetică cu teza Essai sur la création artistique. Contribution à une esthétique dynamique (publicată în 1935, în colecţia „Bibliothèque de philosophie“ a editurii Félix Alcan; a fost reeditată la noi abia în 1972 şi apoi tradusă în româneşte în 1989). Cartea aceasta, intrată în bibliografia europeană, a fost comentată de Ch. Lalo, B. Fondane, Wellek Warren, Cesare Pavese ş.a. Din 1938, devine titularul Catedrei de Estetică de la Universitatea clujeană. Îşi ilustrează tipologia dinamică de creator în Estetica poeziei lirice (1938, ediţia a II-a, în 1944). Urmează apoi Logica frumosului (1946). În 1948, ca şi Blaga, e demis de autorităţile comuniste din învăţămîntul universitar şi transferat, ca bibliotecar, la Biblioteca Academiei. E reintegrat în învăţămînt în 1961, dar nu la Estetică, cum ar fi fost normal, ci la nou înfiinţata Catedră de Literatură universală şi comparată. Publică analize comparate despre Herbart şi Titu Maiorescu, Eminescu şi Schopenhauer, despre conceptul de „luminism“ (explicînd foarte clar că termenul „iluminism“ este eronat): Scrieri despre Titu Maiorescu (1979), De la Eminescu la Lucian Blaga (1981) ş.a.

Foarte interesante sunt scrisorile către Bagdasar din 8 februarie 1942, respectiv, 31 ianuarie 1943. Inovator în domeniul Esteticii, Liviu Rusu ne atrage atenţia că ilustrează practic, prin regizarea unor spectacole de teatru cu studenţii săi (între care Radu Stanca, I. Negoiţescu, Eta Boeriu) şi prin audiţii muzicale, ce sunt aşa-numitele „arte ale execuţiei“. A doua epistolă e importantă prin felul în care profesorul defineşte „estetica filosofică“ şi critica literară (cu solid substrat filosofic), ambele fiind necesar să fie predate în învăţămîntul universitar, cu anumite diferenţe pentru studenţii de la Litere şi cei de la Filosofie. (I.V.)

Cluj, 12 decembrie 1932

Mult stimate domnule Bagdasar,

Trebuie să vă mărturisesc că de mai mulţi ani mă pregătesc să trimit ceva pentru Revista de filosofie. Vremea a trecut şi nu-mi pot explica de ce n-am putut-o face până acum.

Vă trimit un articol, mai bine zis câteva însemnări, al căror conţinut sper că atinge preocupările Revistei. Am încercat să pătrund puţin în personalitatea lui Grigorescu. După cât ştiu, domnul profesor Rădulescu-Motru, în special în ultima vreme, este preocupat de „vocaţia“, de specificul sufletesc al poporului nostru. Cred că în articolul de faţă am atins şi eu ceva în această direcţie. Studii mai întinse cred că ar fi interesante.

V-aş fi foarte recunoscător dacă aţi găsi loc pentru articolul meu în cel mai apropiat număr. Nu pentru altceva, dar din pricina comemorărilor din ultima vreme, Grigorescu acuma este mai actual. Nu vă cer prea mult dacă vă rog să mă înştiinţaţi pe o carte poştală de primirea lui?

Această scrisoare fiind prima ocaziune când intru în legătură cu dumneavoastră, mă folosesc de prilej să-mi exprim toată admiraţia pentru frumoasa activitate de la şi în afară de Revista de filosofie, precum şi pentru diferitele publicaţiuni. Admirabilul „Omagiu“ domnului Motru, apărut sub îngrijirea d-voastră, merită „omagiile“ tuturor.

Cu cele mai alese sentimente,

Liviu Rusu

***

Cluj, 11 ianuarie 1933

Mult stimate domnule Bagdasar,

Ieri am trecut prin Bucureşti şi voiam să vă fac o vizită. Dar spre marea mea părere de rău eraţi plecat în oraş, iar eu eram nevoit să plec la Cluj în aceeaşi seară. (Am stat numai trei ceasuri la Bucureşti, veneam de la Constanţa.)

În primul rând doream mult să vă cunosc personal. Apoi mai voiam să mă interesez dacă aţi primit, cam pe la mijlocul lui decembrie, din partea mea, un articol pentru Revista de filosofie intitulat Din problematica sufletească a lui Nicolae Grigorescu. Atunci nu vă ştiam adresa de acasă şi îl trimisesem pe vechea adresă a revistei, anume în bulevardul Ferdinand. După aceea am aflat că şi adresa revistei s-a schimbat. Acum nu sunt deloc sigur dacă l-aţi primit. V-aş fi foarte recunoscător dacă m-aţi înştiinţa despre soarta acelui articol şi, în cazul că l-aţi primit, când ar putea apare.

Rugămintea mea era să apară în numărul cel mai apropiat, ca să nu vină prea târziu după comemorările lui Grigorescu din toamnă. (De altfel, articolul este un fragment dintr-o conferinţă comemorativă ţinută la Cluj în cadrele Extensiunii universitare.)

Cu cele mai bune sentimente,

Liviu Rusu

***

Cluj, 25 martie 1933

Dragă domnule Bagdasar,

Când odată cu trimiterea articolului meu am insistat ca să apară în numărul cel mai apropiat, aveam informaţia (mi se pare dintr-o notiţă de gazetă) că primul număr va apărea la începutul lui ianuarie, deci nu prea mult după comemorarea lui Grigorescu. Cum de atunci a mai trecut timp, cred că este absolut indiferent că articolul apare acum sau peste două luni, comemorarea a trecut de-a binelea, aşa încât nici vorbă nu poate fi să iau neapariţia în nume de rău. Sunt foarte mulţumit că va apărea în numărul viitor. Dacă mi-am exprimat rugămintea să apară în primul număr, n-a fost la mijloc nici o altă ambiţie decât dorinţa ca să apară în legătură cu comemorările ce s-au făcut în toate părţile. Acum însă chestiunea nu se mai pune. Eventual, dacă credeţi că este potrivit, puteţi să menţionaţi sub steluţă că articolul a fost trimis cu prilejul comemorării lui Grigorescu, dar că a putut apare numai acum.

În ce priveşte corectura, mă încred în revizuirea dumitale.

Într-un pachet special trimit şi lucrările mele.

Cu cele mai bune sentimente,

al dumitale,

Liviu Rusu

***

Cluj, 18 octombrie 1936

Dragă domnule Bagdasar,

Chestiunea cu Max Dessoir se îngroaşă rău. Un fost elev al facultăţii noastre, care s-a întors acum din Berlin, a vorbit şi dânsul cu Gamillscheg. Acesta este teribil de scandalizat. Se întreabă cum mai poate el invita vreun român la Universitatea din Berlin, când noi, prin palma pe care i-o aplicăm lui Dessoir, jignim aşa de adânc această universitate. Gamillscheg, ca exponent al culturii noastre la Berlin şi ca unul care a deschis porţile oamenilor noştri în capitala Reichului, se simte şi dânsul foarte vizat. Părerea dânsului este că după ce s-au luat atâtea angajamente, după ce tot noi am intervenit şi la Ministerul de Instrucţie din Berlin, o dare înapoi este de neînchipuit.

Îmi crapă obrazul, dragă domnule Bagdasar, deşi eu n-am nici o vină, deoarece la Cluj totul a mers strună. Dessoir aşteaptă răspuns de la mine, şi eu nu ştiu ce să-i scriu. Te rog foarte mult să iei şi dumneata chestiunea în mână, dumneata ai curaj şi eşti întreprinzător, cred că ne-ai putea salva de o ruşine nemaipomenită. Gamillscheg este de părerea că jignim Universitatea din Berlin – or aceasta nu-i glumă. Te rog să intri cât mai repede în legătură cu domnul Motru şi Vianu şi să-mi scrii urgent despre primii paşi. Despre dare înapoi nu mai poate fi vorba, e clar – totuşi nu îndrăznesc să-i scriu ceva pozitiv lui Dessoir, fiindcă nu ştiu ce cărămidă mai poate cădea. Aş avea nevoie cât mai repede de o veste precisă, ca să-i pot scrie imediat, fiindcă prea întârzie răspunsul meu. Părerea dumitale o găsesc cea mai nimerită: Nici măcar nu trebuie amintită eventualitatea că ar putea să fie de origine semită. Este profesor în Berlinul lui Hitler – aceasta trebuie să satisfacă pe cel mai înverşunat antisemit. De altfel nici nu cred că i-ar putea veni cuiva în minte să pună problema aceasta – la Cluj de exemplu nici prin gând nu-i trece cuiva – afară doar dacă noi nu vom răspândi vestea, cum s-a făcut în cazul Brunschvicg.

Pe domnul Goangă nu l-am găsit la Cluj ca să-i expun chestiunea în faza ei mai nouă, dar i-am scris la Bucureşti.

Am toată încrederea în dumneata, dragă domnule Bagdasar, şi sunt sigur că nu vei lăsa această ruşine pe capul nostru – pentru un fleac.

Ţi-aş fi foarte îndatorat dacă mi-ai scrie cât mai repede două rânduri despre stadiul demersurilor.

Al dumitale, Liviu Rusu

***

Cluj, 26 octombrie, 1936

Dragă domnule Bagdasar,

Îţi trimit recenzia despre cartea lui Dessoir şi ţi-aş fi foarte recunoscător dacă i-ai găsi loc în numărul cel mai apropiat. De altfel, pe Dessoir l-am avertizat că o să apară pe la mijlocul lui noiembrie şi nu aş vrea să se aleagă cu părerea că la noi nimic nu merge cum se promite. Editura mi-a cerut două extrase despre recenzie, te rog foarte mult să ai amabilitatea de a mi le procura – eventual chiar trei.

Domnul Goangă s-a întors acum câteva zile din Bucureşti şi mi-a spus că a vorbit cu domnul Motru în chestiunea venirii lui Dessoir. Domnul Motru a fost perfect de acord, aşa încât eu i-am scris în mod pozitiv lui Dessoir. Aştepta de mult un răspuns de la mine şi nu-l mai puteam amâna. I-am comunicat că cei din Bucureşti o să se pună cu el în legătură.

Te rog să nu te superi dacă recenzia e cam lungă. După unele decepţii, cred că e bine ca bătrânul să vadă că i se dă importanţă.

Cu cele mai călduroase salutări,

al dumitale, Liviu Rusu

***

Cluj, 14 ianuarie 1937

Dragă domnule Bagdasar,

Iată articolul despre Schiller. Sper că nu se observă prea mult că l-am făcut puţin în pripă. Ţi-aş fi foarte recunoscător dacă mi-ai putea trimite ultima revizie de la tipar. Dacă nu – fie şi aşa.

Îţi sunt nespus de recunoscător pentru ştirea pe care mi-ai comunicat-o şi pentru interesul pe care l-ai arătat prin aceasta cauzei mele. Până acum n-aveam decât bănuieli foarte palide, domnul Goangă, se pare în urma unui consemn, m-a lăsat să înţeleg numai foarte vag că se petrece ceva. Iată pentru ce comunicarea dumitale, venită din sursa cea mai autentică posibilă, m-a făcut nespus de fericit şi ţin să-ţi mulţumesc din toată inima. Numai dacă aş vedea odată făcută chestiunea, fiindcă îţi închipui că după atâtea aventuri periculoase cu această biată catedră, până nu văd negru pe alb, rămân tot cu frica în spate. Din partea mea te asigur de cea mai strictă taină, până ce problema va deveni de domeniu public.

Te rog să fii sigur de toată recunoştinţa mea şi să primeşti salutările mele cele mai călduroase. Al dumitale, Liviu Rusu

***

29 Decembrie 1937

Dragă domnule Bagdasar,

După ce am vorbit cu domnul Petrovici, n-am mai avut timp să te caut. În orice caz, convenisem cu domnia-sa că, dacă o permite stadiul în care se află tiparul volumului II, să scriu câteva pagini despre Schiller. Scrisoarea dumitale mi-o confirmă şi deci îţi promit că peste câteva zile vei avea contribuţia mea. Ţin prea mult la prietenia dumitale şi stimez prea mult pe domnul Petrovici ca să nu mă folosesc de prilej chiar şi în ultima clipă. Însă uite ce te rog: tocmai până la anul nou cum mi-o ceri, nu cred că am să fiu gata – au intervenit sărbătorile cu fel şi fel de obligaţii familiale (musafiri etc.), care m-au întârziat puţin. E vorba să mă aştepţi numai vreo 3-4 zile după anul nou, eventual până la 5 ianuarie. Am obiceiul să mă ţin de cuvânt şi am să fac şi astă dată toată sforţarea. Cred că dacă după Schelling ai aşteptat din octombrie, acum se mai pot adăuga câteva zile. Cred că culegerea restului materialului pe care îl ai poate înainta totuşi nestânjenit.

La mulţi ani cu bine şi spor!

Cu cele mai bune sentimente de la al dumitale,

Liviu Rusu

***

29 octombrie 1938, Cluj,

Dragă domnule Bagdasar,

Ieri ţi s-a expediat numărul din Freamătul şcoalei, în care a apărut studiul lui Dumitru Isac despre Blaga. Ţi s-a anexat şi nr. 1 din revista Symposion, pe care o scoate un grup de băieţi de-ai noştri. Încă nu cunosc valoarea revistei, fiindcă şi eu tocmai am primit primul număr, ştiu însă că are şi va avea o culoare preponderent filosofică, cu tendinţă critică. Pentru aceea, te rog, fă-le un gest de încurajare amintind apariţia ei în Revista de filosofie.

De altfel, în cercul acestor băieţi am să-ţi recrutez câţiva colaboratori. Deja m-am înţeles cu ei că articolele lor mai „uşoare“ le vor publica în Symposion, iar pe cele mai „grave“, mai docte, în Revista de filosofie.

Îţi atrag atenţia asupra unei recenzii scrisă de acelaşi Dumitru Isac în Symposion despre cartea lui Băncilă. După cum vei constata, el ajunge la aceeaşi concluzie ca şi dumneata. Cred că este o foarte bună punere la punct a amicului Băncilă şi că e îmbucurător că se ridică băieţi care nu se mai lasă îmbătaţi de vorbe. Sunt convins că, dacă îl încurajăm pe Isac, o să se realizeze lucruri frumoase.

Dar uite, îmi vine o idee: dat fiind că Freamătul şcoalei, în care a apărut articolul lui Isac despre Blaga, este o revistă dăscălească obscură, care deja a şi dispărut, n-ar fi oare nimerit ca articolul să fie publicat şi în Revista de filosofie? Mă gândesc că poate ar fi nimerit să-l cunoască şi cercuri filosofice mai largi şi mai competente. Aceasta depinde de aprecierea dumitale. Oare ar fi alterat prestigiul Revistei de filosofie dacă n-ar avea întâietatea publicării?

Închei exprimându-mi plăcerea deosebită pe care o am amintindu-mi de întâlnirea noastră la Bucureşti.

Cu cea mai cordială simpatie,

al dumitale,

Liviu Rusu

***

Ianuarie 1939

Dragă domnule Bagdasar,

Manuscrisul mi-a sosit tocmai când ungeam skiurile cu ceară ca să plec la munte, unde am stat câteva zile. Întorcându-mă, l-am citit imediat şi ţi-l expediez cu speranţa că întârzie poate cel mult o zi.

Mi-a făcut plăcere să-mi revăd ideile trecute prin pana altuia şi să le găsesc redactate în aşa fel ca să nu am nimic de adougat sau de rectificat. Adică aş avea eu ceva de adougat, aceasta însă n-ar putea intra în articol, deoarece din lucrările publicate nu reiese: anume că am mai evoluat puţin în ultima vreme. Unele lucruri din Essai sur la création artistique astăzi le-aş expune altfel, în special câteva consideraţii de la început, prea colorate de un psihologism cam pronunţat – şi aş lăsa să iasă şi mai mult în evidenţă o filiaţie de probleme care se desprind din capitolul elaborării şi execuţiei (în special problema materiei, formei etc.), şi apoi a viziunii asupra lumii. Cu un cuvânt: de la un psihologism puţin cam pronunţat, evoluez acum spre un punct de vedere mai fenomenologic, în special spre filosofia existenţială. Această evoluţie este marcată deja în Estetica poeziei lirice, însă, în special de la această lucrare încoace, au luat ideile mele câteva întorsături mai importante. Însă, bineînţeles, aceasta este o mărturisire personală a mea, şi nu reiese precis din lucrările publicate. Ţi-o destăinuiesc dumitale prieteneşte. Aşa încât studiul dumitale corespunde perfect cu tot ce am publicat şi găsesc că ideile mele au fost foarte exact redate. Până la o nouă lucrare, care nu ştiu când va apărea, în faţa publicului sunt valabile ideile mele aşa cum le-ai expus dumneata.

Îţi mulţumesc de urările pentru noul an şi te rog să primeşti şi din partea mea expresia celor mai sincere dorinţi de bine.

Al dumitale prieteneşte devotat,

Liviu Rusu

P.S. Oare trebuie să-ţi mai mulţumesc pentru simpatia vădită cu care te-ai aprofundat în hârţoagele mele? Fiindcă numai astfel îmi explic redarea fără nici o falsificare sau exagerare a principiilor mele. Te rog să fii convins de toată recunoştinţa mea.

***

Sibiu, 8 februarie 1942

Dragă domnule Bagdasar,

[…]

Dumneata ştii cum am realizat eu la Cluj un teatru studenţesc – i s-a dus vestea. Nimeni nu se aştepta ca amatorii să atingă un astfel de nivel artistic. Mai ştii cât a insistat anul trecut Liviu Rebreanu ca să primesc direcţia Teatrului Naţional din Timişoara, pe care, încă la Cluj, Victor Papilian îl dusese la faliment. Ştii motivele pentru care n-am putut primi această însărcinare. Domnul Petrovici ştia şi dânsul despre toate acestea. Venind noi la Sibiu, studenţii mei au insistat din nou, încă anul trecut, să începem din nou acel teatru. Anul trecut n-am putut face nimic, însă anul şcolar curent, şi anume la începutul lunii decembrie, la insistenţa studenţilor, am reintrat la repetiţii. Însă după metoda mea specială: de a nu spune nimic în gura mare, de a nu face niciun tapaj, în schimb de a lucra intens. Dar iată că şi conducerii universităţii îi vine ideea că ar fi bun un teatru studenţesc. Spre marea mea mirare, însă, mie nu mi s-a spus absolut nimic. Profesorul de estetică, care tocmai din problema dramei şi a teatrului şi-a făcut preocuparea principală şi care a realizat deja, din nimic, acel teatru studenţesc, şi căruia Liviu Rebreanu i-a spus: „La Cluj ai făcut un miracol. Te rog fă acum pe al doilea: reorganizează-mi teatrul din Ardeal după falimentul în care a ajuns“ – ei bine, acest imbecil, profesor de estetică, a fost redus la tăcere. În schimb, cui i s-a încredinţat? Dacă crezi că unui alt profesor de la litere, te înşeli. I s-a încredinţat profesorului de anatomie Victor Papilian, cel care a dus teatrul din Cluj la faliment. Eu n-am spus nimic. Cu părere de rău am suspendat repetiţiile mele, după multă energie sacrificată, pentru a nu avea conflicte cu conducerea universităţii. Dar iată că vine domnul ministru Petrovici, care mi-a creat o satisfacţie peste aşteptări. În faţa rectorului¹ şi a multor altora, mi-a spus textual: „Domnule Rusu, pentru dumneata am o misiune importantă şi grea: Vreau să-ţi încredinţez crearea teatrului studenţesc“. A sunat ca o bombă. Eu am răspuns că misiunea este ispititoare. Rectorul a început să se bâlbâie: că domnul Rusu n-are timp, că este director al căminului studenţesc etc., etc…. şi că rectoratul s-a gândit deja la acest lucru şi că l-a încredinţat domnului V. Papilian. Era să ripostez că nimeni nu m-a întrebat dacă am sau nu timp…, dar m-am reţinut pentru a nu provoca tocmai în faţa ministrului darea pe faţă a unei găinării. După cum nici înainte n-am spus nimic; la întrebările mirate ale profesorilor, care mă asaltau cum de sunt dat la o parte dintr-o chestiune care este în întregime meritul meu, n-am răspuns decât că eu mă aştept acum să fiu încredinţat cu conducerea societăţii de anatomie. Dar dacă în faţa ministrului am continuat să tac (şi acum îmi pare rău) nu mă pot opri să nu-ţi spun măcar dumitale câtă recunoştinţă îi port domnului ministru pentru satisfacţia atât de înaltă şi de neaşteptată pe care mi-a dat-o în faţa unui întreg grup de profesori. Te-aş ruga ca ocazional să-i spui lucrul acesta. Şi te-aş mai ruga, dacă se va ivi prilejul cât mai apropiat, să-i mai spui: nu este adevărat că nu am timp să mă ocup de teatrul studenţesc. Nu m-a întrebat absolut nimeni. Despre teatrul studenţesc s-a vorbit în prezenţa mea numai acum în faţa domnului ministru, după ce el însuşi a pus problema. Dovada că vreau să mă ocup de teatrul studenţesc este faptul că eu am fost în plină repetiţie când alţii au dat peste mine. Nu vreau să spun că nu mai pot de atâta timp liber. Însă problema teatrului pentru mine este o problemă de specialitate.² Ca şi audiţiile mele muzicale, despre care cred că ţi-am vorbit, şi acest teatru de amatori era chemat să fie o experimentare concretă a teoriilor expuse de la catedră. Fiindcă pentru mine, să faci estetică nu înseamnă numai teorie – uneori stearpă – ci şi introducere în trăirea artistică vie. Deci aici nu mi se pune chestiunea dacă am sau nu timp, fiindcă fiind în specialitatea mea, sunt într-un făgaş, pentru care trebuie să găsesc timp, după cum trebuie să am timp să elaborez şi să public lucrările mele.

Nu ţi se pare ciudată această inversare de roluri tocmai în universitate, unde, vezi Doamne, se vorbeşte mai mult ca oriunde despre „specializare“? Pentru problemele de teatru şi artă cauţi oameni la medicină – dar la ce mai este atunci bună o facultate de „litere“?

În legătură cu aceasta ar fi multe de spus – interesante şi pline cu har – dar le rezerv pentru prilejul când voi avea plăcerea să te revăd.

Îţi mulţumesc încă o dată, iubite domnule Bagdasar, şi te rog să primeşti sentimentele mele de cea mai sinceră prietenie.

Al dumitale,

Liviu Rusu

Rectorul Universităţii clujene era, în acea perioadă, celebrul medic Iuliu Haţieganu.
În cadrul Seminarului de Estetică, Liviu Rusu a montat şi la Cluj, şi la Sibiu, spectacole care au avut un mare ecou în epocă: O scrisoare pierdută (cu Eta Boeriu în rolul lui Zoe, Radu Stanca, în acela al lui Farfuridi, I. Negoiţescu, în acela al lui Dandanache) şi Heidelbergul de altădată (în care au jucat aproape toţi studenţii care ulterior au devenit membri ai Cercului Literar de la Sibiu).

***

Sibiu, 31 ianuarie 1943

Dragă domnule Bagdasar,

[…]

Iar acum îmi reînnoiesc o rugăminte de mai demult… Anume, universităţile, cel puţin a noastră, şi-au elaborat proiectele de regulament, care apoi în ansamblu urmează chiar acum să fie dezbătute de o comisie numită de minister pentru a-i da o formă definitivă. Te rog foarte mult să insişti pe lângă domnul Petrovici să mă numească şi pe mine în această comisie. N-am cerut până acum niciun fel de delegaţie (alţii s-au îmbulzit cu duiumul), în această comisie însă aş ţine mult să intru. M-am ocupat foarte mult şi temeinic cu legea şi cu problemele regulamentare şi cred că aş fi de folos atât chestiunii ca atare, cât şi intenţiilor domnului Petrovici. Ar fi apoi şi un prilej să mă deplasez la Bucureşti, fiindcă astăzi o astfel de deplasare costă o avere. Aceasta însă este secundar, important este regulamentul. Aş vrea să fi un apărător hotărât al chestiunilor filosofice. Cred că acestor studii, astăzi, încă tot nu li se acordă importanţa cuvenită. În cazul că totuşi n-aş fi numit în această comisie – nu ştiu dacă dumneata vei fi, sper că da – te rog să te faci apărătorul Esteticii, aceasta, bineînţeles, chiar dacă nu vei fi în comisie. Anume la noi aici este tradiţie şi, şi în noul regulament, la insistenţele mele, s-a admis de către consiliu, ca Estetica să figureze la secţia filosofică, şi numai în sânul acestei secţii să se poată face licenţă din ea. Mi se pare că la Bucureşti se înclină să fie înglobată la secţia literară. E adevărat că în felul acesta ar cuceri mai mulţi auditori, însă i s-ar tăia fundamentul, rădăcinile, s-ar denatura pur şi simplu. Estetica, de orice fel ar fi, este studiu filosofic, cere o temeinică pregătire filosofică, peste aceasta nu se poate trece. Dacă se vâră la secţia literară, înseamnă că vor putea face din ea licenţă studenţi care n-au trecut prin abecedarul filosofiei, nu cunosc noţiunile fundamentale şi elementare ale filosofiei. Ar fi o nenorocire şi un învăţământ superficial şi nerodnic. Legea nu specifică secţiile, însă Estetica o aminteşte, în lista catedrelor de la Litere, odată cu filosofia culturii şi pedagogia socială. Cred că este evident că şi legea o ia drept învăţământ filosofic – noi aici totdeauna aşa am interpretat-o. E adevărat că titulatura catedrei şi la noi, şi la Bucureşti, este: Estetica şi Critica Literară. Aceasta însă nu înseamnă Estetică Literară şi critică literară, ci Estetică filosofică (generală) şi critică literară. E o titulatură dată prin legea din 1938 şi propunătorul a fost Goangă, a făcut-o în acest sens şi s-a primit în acest sens. Ca titlul să nu fie prea lung, i s-a spus pur şi simplu numai Estetică, fără amănuntul de generală sau filosofică, fiindcă termenul de estetică spune destul. Iar „critica literară“ i s-a adăogat, tocmai ca să se învedereze că este destinată şi studenţilor de la secţiile literare, şi anume să se facă cu ei exerciţii de critică literară pe bază filosofică. S-a accentuat adică ideea că nu se poate ca studenţii care studiază literatura să nu facă exerciţii critice cu o fundamentare de estetică filosofică. Critică fără cap şi fără picioare, mai ales fără rădăcini şi fără adâncime, fac ei la istoricii literari. Faptul că figurează la secţia filosofică, nu împiedică ca şi studenţii de la secţia literară să fie obligaţi s-o urmeze. Ca membru în comisie aş mai susţine ceva: studenţii de la literatură să fie obligaţi să urmeze cel puţin un an şi un curs de filosofie teoretică, nu numai de estetică.

Repet, ţi-aş fi foarte recunoscător dacă mi-ai exopera numirea în comisie. Dacă nu, aş dori ca comisia să primească, în ce priveşte Estetica, punctul de vedere exprimat în proiectul de regulament al Facultăţii din Sibiu.

Multe mulţumiri şi cele mai călduroase salutări

Al d-tale,

Rusu

Culegerea scrisorilor: Alice Valeria Micu.

Colaţionarea lor: Oana Goia şi László Fogarasi.