EMIL HUREZEANU, ÎN (ACELAŞI) TIMP ŞI SPAŢIU

Mărturisesc că sunt un locuitor conştient, adică în cunoştinţă de cauză, al oraşelor. Datorez această calitate primului şi ultimului meu oraş, celui în care m-am născut şi despre care chiar acum sunt pregătit să mai scriu o dată: Sibiul.

Acesta este o aşezare de sute de ani – când eram mai tânăr avea peste 800 de ani, acum, împlineşte aproape 900 de ani. Biografia mea personală, iată, este măsurată, aproximativ, prin biografia aşezării mele natale. Fără de egal privilegiu!

Pribegii, chiar dacă probabil nu toţi au fost copiii părinţilor nerecunoscători din Hameln, au aterizat pe platoul mlăştinos, flancat de un podiş rodnic şi munţi falnici, prima lor centură de fortificaţii. Au secat mlaştina, au construit străzi şi turnuri, cu mai multă piatră decât lemn, şi, la sfârşit, cu amintiri exagerate, urmate de amnezie melancolică, au admis între ele pieţele, mari şi mici, de bucate şi discuţii. Au stabilit legături cu alte lumi şi popoare, au acceptat limbile şi forţele celor mai puternici, şi-au păstrat cuminţenia tăcută, vrednicia discretă, lăsându-ne moştenire durerea fantomatică, dar vitală, a organelor şi pacienţilor lipsă.

Bresle, cimitire vechi şi părăsite, vândute acum cu ridicata şi coborâta noilor seminţii, cu morţii lor cu tot. Oraşul acesta a fost ceea ce romanii numeau Roma Quadrata. Dar, în viziunea lui Sigmund Freud, e vorba de o hartă mentală a incluziunii – Piaţa Mare, Piaţa Mică, Piaţa Huet, Piaţa Fingerling. O incluziune traumatică, ca subconştientul trecut prin sita conversaţiei interculturale. Până la Turnul Sfatului trebuie, venind dinspre nord, să treci sub Podul Minciunilor. Or, mincinos, or, detector de minciuni, înainte de a sta la taifas. Şi una şi alta, prin trecerea anilor, a secolelor, a norilor lungi pe şesurile fiinţei colective. Tot atâtea engrame ale memoriei însumate, fisurată de panicile supravieţuirii în oraş, a oraşului.

Dinspre Orient, călătorii purtau pe pelerină colbul în cruce al Cavalerilor Teutoni, înainte ca ei să-şi găsească Berlinul. La apus, călăuze bărboase şi îmblănite erau pregătite să-l introducă clandestin in situ pe Emil Cioran, marele filosof lucid, plângând convingător decadenţa fiinţei. În curtea sa de tânăr Mitropolit, Şaguna juca bridge cu guvernatorul Schwartzenberg şi nepotul lui Brukenthal. Un poet romantic sas, medic şi gânditor utopic, Friedrich Krasser (1818-1893), locuind în strada Avram Iancu, fosta Platea Oryza (1776-1875), fosta Reispergasse (1875-1918), fosta 23 August (1948-1970), spunea, spre hazul general, că doar cei din a doua generaţie, după dânsul, vor ajunge în cosmos. Nepotul lui, Hermann Oberth (1894-1989), a fost între primii creatori ai rachetei şi consilierul ireductibil al americanilor, care au păşit pe lună, în 1969.

• Colegiul Naţional „Samuel von Brukenthal“ din Sibiu.

Nu voi mai insista cu filierele paradoxale ale oraşului lui Hermes, aşa i se mai spunea în săseşte lui Hermann, atâta vreme cât cel mai spiritual bust al oraşului, înfăţişându-l pe Schiller, a fost dăruit pieţelor publice de măcelarul Nüssbacher. Poeta Nora Iuga, care a fost elevă la Ursuline, are un poem intitulat Cometa din Bucătărie.

Regret că Împăratului Iosif al II-lea i-a plăcut mai mult Braşovul decât Sibiul. Săracul, a pierit de holeră la Herson, acolo unde azi ruşii agresează ucraineni. Amintirea lui se păstrează însă la Împăratul Romanilor din Sibiu, mai mult decât la Hotelul Coroana, din Braşov. Primul nu este Traian, deşi, ai dreptul la acest gând, iar a doua are prea multe rădăcini heraldice ca să rămână doar în patrimoniul habsburgic, ca un prapur turcesc mâncat de molii din Biserica Neagră.

Sunt încrezător în destinul oraşelor, de care mă agăţ, doar-doar fac şi eu parte din el. Nu-mi place ignoranţa şi indiferenţa. Bunăoară, deunăzi, la Braşov, am văzut însemnul unei străzi, numită Michael Weiss. Acesta a fost un primar sas al oraşului. Pe placa indicatoare apar toate denumirile, în timp, ale străzii, inclusiv 7 noiembrie. Weiss a mai fost nume de stradă, l-au răpus ideologia şi emigrarea în masă, dar acum a revenit ca o pasăre vestitoare pe mormântul spornic al gunoiului de grajd.

La Bucureşti sau Sibiu, vezi doar „strada Galeş“, fostă Sebastian Hann, sau „strada Eminescu Mihai“. Fără anamneză, fără virgulă, ca în răzbunarea toponimică a limbii maghiare, unde numele precede prenumelui.

Ce-ar fi ca, după ce-am vopsit gardul, după ce i-am ridicat lui Samuel o statuie minunată în faţa casei sale, (deşi el n-a vrut, prin testament, chip cioplit), după ce absolvenţii români ai liceului ce-i poartă numele sunt azi solii paradoxali ai culturii germane în Germania, să stabilim o grilă obligatorie a amintirii, în care personajul să redevină personaje, limba să se vorbească în limbi, locul să se transforme în constelaţie. O planşă de anatomie, cu nervi, muşchi, organe, reflexe, dar a oraşului. Ne-ar da mai multă încredere în propria existenţă, ar spori iubirea celui de aproape, celei de departe…

(…) Nu sunt pregătit, cred că a devenit limpede, să scriu decât despre străzi în timp şi spaţiu, într-o stilistică holistică, nu personală.

Exemplul cel mai tulburător pentru mine rămâne Spiegelgasse din Zürich. Aici, la începutul secolului trecut au locuit, la câteva case depărtare, Lenin şi Tristan Tzara, unul pregătind revoluţia bolşevică, celălalt revoluţia suprarealistă. Unul la no. 14, altul la no. 1.

Tzara, creatorul dadaismului, jocul creativităţii pure, alături de Hugo Ball şi Cabaretul Voltaire. Raţional şi iraţional, în vecinătatea occidentală?

Tot pe Spiegelgasse, la Zürich, a mai locuit şi Georg Büchner, cu 70 de ani mai devreme, la no. 12. Spre deosebire de Lenin, el chiar a crezut în lozinca: „Friede den Hütten, Krieg den Palästen“!^[1] Vizavi, la no. 11, s-a născut, în 1741, teologul şi filosoful Johann Caspar Lavater, cel care prin teoria fizionomică recunoştea caractere după chipuri. Dacă i-ar fi zărit pe vecinii de mai târziu, Lenin, Büchner şi Tzara, ne-ar fi spus precis, sau i-ar fi mărturisit cel puţin oaspetelui sau din 1775, Johann Wolfgang von Goethe, că revoluţiile estetice au infinit mai puţine contraindicaţii letale.

(…) Dar, mie mi s-a cerut ceva despre o stradă din Sibiu, nu de aiurea. Ei bine, graţie unui site extraordinar, numit Sibiu/Hermannstadt Patrimoniul Istoric & Arhitectural, am întreprins o călătorie pe strada Mitropoliei, fosta Fleischergasse. Iată ce se întâmplă la no. 7. Acolo, funcţiona, la jumătatea secolului al XIX-lea, Hotelul Curtea Mediaşului. Era locul preferat de întâlnire al exilaţilor români, în timpul Revoluţiei de la 1848.

Două întâmplări, cu români fugiţi, nu saşi emigraţi.

La 18 august 1848, Simion Bărnuţiu, marele cărturar şi patriot, ardelean greco-catolic, dar şi primul rector al Universităţii din Iaşi, vorbitor de păsărească neolatină etimologică, sare pe prima fereastră de la parter, din dreapta gangului, reuşind să scape de poliţiştii maghiari conduşi de italianul Urraca.

În 1851, tot pe fereastra aceluiaşi hotel a sărit şi I.C. Brătianu, cel mai important om politic muntean al epocii sale, şi tot pentru a scăpa de honvezi. Hotelul va fi cumpărat, rând pe rând, de Meltzer, Bonfert, Satler, Răcuciu şi Goţia. Ultimii, români, după 1937.

• Sibianul Emil Hurezeanu, evocându-l sibienilor Gabriel Bebeşelea şi Ion Vartic pe Otto Czekelius (1895-1974), rep-utatul arhitect al oraşului. Foto: Geanina Simion.

La 100 de ani fix după defenestrarea lui Bărnuţiu, comuniştii confiscă imobilul. Punct şi de la capăt. Ce-ar fi ca un scurt istoric al acestui loc – şi ca el sunt mai toate locurile din vechiul Sibiu – să poată fi citit de toată lumea, chiar la faţa locului. Un vers al Ninei Cassian, poeta exuberantă, comunistă, suprarealistă, emigrantă şi răpusă de destin tocmai în America, purtând în poşetă o butelcuţă de argint, conţinând vodcă cu lămâie, pe care în liceu fiind, am condus-o pe străzile Sibiului, ca invitată a Cenaclului literar „Radu Stanca“, prin 1972-’73, vorbeşte de faţa – umflată-a locului… Faţa locului este la Sibiu plină de trecut, aşa îi stă cel mai bine, nu trebuie să fie operată estetic prin uitare sau analfabetismul funcţional al turismului mancurt.

Când am susţinut că sunt un sibian în cunoştinţă de cauză, m-am gândit că am înţeles mai bine acest oraş, după ce, ani de zile, aproape jumătate din viaţa mea inclusă în paranteza dintre 800 şi 900 de ani de la crearea Sibiului, am petrecut-o în Germania şi Austria, cu escale sumare, dovedite, şi în Spiegelgasse, la Zürich. Când revii la Sibiu, după ce trăieşti la Berlin, München, sau Viena, şi afli multe lucruri despre oraşele mai mari sau mai mici din nordul Europei, Sibiul creşte în importanţa lui obiectivă, dincolo de cea subiectivă, indiscutabilă.

Cred că această experienţă a fost făcută de toţi pribegii sibieni, care au revenit din spaţiul limbii germane, pentru a-şi reintegra mintal şi sufleteşte oraşul natal într-o versiune nouă, „revăzută şi adăugită“.

Sibiul nu este însă Viena. Într-un singur an, 1913, acolo frecventau aceleaşi cafenele Stalin, Hitler, Trotzki şi Tito. Erau tineri şi necunoscuţi. Stalin şi Tito au stat doar câteva săptămâni, Hitler şi Trotzki, 7 ani. Într-o strălucită carte, Café Untergang, Günther Haller (Molden Verlag, 2023) se întreba, cu falsă inocenţă, identificând pasajul vienez comun al acestor personaje: „Konnte das die Richtung mitbestimmen, die sie nun einschlugen?“. În traducere liberă: a fost pasajul lor vienez determinant pentru ce aveau să facă? Întrebarea este valabilă, rămânând retorică, deci aşteptând răspunsul afirmativ, în toate cazurile în care este vorba de oraşe, străzi şi destinele locuitorilor, împletite în fuga vieţii lor înspre moarte.

Un taximetrist persan, iar la Viena, mi-a spus acum câteva zile, într-o seară caldă de ianuarie, în toiul suspensiv al haosului geopolitic şi climatic: „Clădirile astea, oricât de vechi, primăvara şi iarna, oricât de interşanjabile, vor rămâne la fel. Doar noi nu vom mai fi…“.

Episodul cu urmaşul lui „Darius al lui Istaspe“ mi-a reamintit primele versuri din Strigoii lui Mihai Eminescu, poem tradus în germană de Regina-Poetă Carmen Sylva. Dintr-o întâmplare, primele versuri au rămas doar în limba română: „Că trece aceasta ca fumul de pre pământ,/ Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat,/ cu pânză se înfăşură, cu pământ se acopere“.

Acesta este un epitaf al oamenilor, nu al oraşelor. Noi plecăm, ele rămân.

Avem motive, aşadar, să nu le uităm străzile şi paşii eterici sau rătăciţi pe caldarâm.

Acesta este textul care, în versiune germană, va fi publicat, în curând, în Germania, într-un volum colectiv despre străzile Sibiului, antologat şi îngrijit de scriitoarea Dagmar Dusil.

^[1].   „Pace colibelor, război palatelor!“ (N.red.)