RADU CONSTANTINESCU, ARTA CONVERSAŢIEI

Mai multe volume de interviuri apărute în ultima perioadă au avut darul de a redeschide o mai veche dispută din domeniul teoriei literare, reluată periodic în revistele de specialitate, şi care a inflamat spiritele chiar în şedinţele Consiliului Uniunii Scriitorilor, alimentate de apelurile clarificatoare ale Comisiei de primiri de noi membri în breaslă. Întrebarea care a generat atâtea nelinişti se referea la apartenenţa interviului, ca gen de creaţie, literaturii sau gazetăriei. Răspunsul a fost tranşant în favoarea celei din urmă, astfel că mulţi candidaţi la cununa de lauri a prestigioasei instituţii au trebuit să-şi ridice cu regret volumele depuse la Comisie şi să-şi vadă visele spulberate. Se pare, însă, că lucrurile nu sunt chiar atât de limpezi cum păreau. Cel care vine să zdruncine certitudinile unor teoreticieni literari este un personaj care, în ultimii ani, a modificat din temelii percepţia asupra interviului, ca gen literar. Este vorba despre Cristian Pătrăşconiu, scriitor şi publicist prolific, prezent cu interviuri, număr de număr, în România literară, ocazional, în Orizont, Ramuri, dar şi în multe alte publicaţii literare.

De o strălucitoare diversitate, cu o amplă deschidere tematică şi o densitate de idei care invită la revenirea atentă asupra detaliilor, aceste texte au, totuşi, un destin ingrat. Aşezate sub semnul efemerului, ele rămân legate de vremelnicia paginii de revistă. Pe bună dreptate, se impunea în acest caz, (ca şi în situaţia unor analize literare ocazionale, care îşi vădesc piscurile valorice doar reunite în sinteze cuprinzătoare) o reluare şi o grupare a lor conform unor criterii nu doar tematice, ci şi de ordin mai subtil (afinităţi, empatii). Iată motivul pentru care avem bucuria să descoperim în librării, simultan, tipărite într-un interval relativ restrâns de timp, mai multe volume de interviuri ale neobositului Cristian Pătrăşconiu: Comunismul de apoi, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2020; Pâinea şi lumina vieţii, Bucureşti/Huşi, editura Spandugino/Horeb, 2023; Masa plăcerii, vol. I şi II, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2023 (ultimele două încununate recent cu Premiul Special la Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor pe anul 2023). În total, peste 20 de interviuri, selectate din cele câteva sute publicate în presă, de o varietate care poate surprinde chiar un lector avizat. Politica, literatura, istoria, iubirea, puterea, credinţa, omul şi divinitatea, viaţa – în toată complexitatea ei şi sub toate aspectele sale – se contopesc polifonic, se juxtapun, se completează şi se nuanţează într-un melange copleşitor.

Dacă primul dintre volume, în ordine cronologică, Comunismul de apoi, este în totalitate o amplă dezbatere politică, reunind în jurul analizei ideii comuniste patru personalităţi de vârf ale scenei culturale româneşti (Ana Blandiana, Vladimir Tismăneanu, Lucian Boia şi Dragoş Paul Aligică) şi trei din cele mai respectate nume europene care au studiat fenomenul (istoricii Thierry Wolton, Stéphane Courtois, Dennis Deletant), cărora li se alătură cunoscutul disident anticomunist Adam Michnik, cel de al doilea volum, Pâinea şi lumina vieţii. Două dialoguri despre Crăciun şi Paşti, se situează într-un perimetru diametral opus, cel al sacrului. Partenerul amplelor conversaţii consacrate celor două fundamentale Sărbători ale Creştinismului este Episcopul Ignatie (Trif) al Huşilor, ierarh de aleasă cultură, care tălmăceşte în limbaj accesibil, dar încărcat de metafore expresive, semnificaţiile duhovniceşti ale celor două momente. Deşi ne aflăm în zona confesională, unde cuvintele se rostesc în şoaptă, cu pietate, întrebările reporterului rămân la fel de percutante, prilejuind interlocutorului mărturisiri de o mare frumuseţe şi profunzime, precum cele referitoare la raportul raţiune/credinţă care, în absenţa celei din urmă, poate duce la absurdul ateismului, după cum credinţa fără raţiune te poate arunca în prăpastia bigotismului.

Cea mai recentă carte, apărută în două volume şi intitulată, „cu – o parafrază cât se poate de transparentă –“, Masa plăcerii, adună dialogurile cu scriitori, filosofi, jurnalişti, „nume dintre cele mai reprezentative ale Republicii Literelor din afara României“, cum mărturiseşte autorul în Cuvântul-înainte. Sunt paisprezece conversaţii cu personalităţi de pe întreg mapamondul, din toate zonele culturale şi ştiinţifice. Aş comite o nedreptate dacă aş încerca o enumerare selectivă. Daţi credit invitaţiei noastre şi citiţi primul interviu. Vă asigurăm că nu veţi mai lăsa cartea din mână .

Fără îndoială, Cristian Pătrăşconiu, figură singulară, de o originalitate absolută în peisajul publicisticii culturale româneşti, a adus o adiere proaspătă într-un gen literar cu tradiţii milenare (nu foarte mulţi mai citesc azi Dialogurile lui Platon). Revendicându-se cu discreţie şi respect din opera înaintaşilor săi autohtoni (de la primul intervieveur, Constantin Bacalbaşa, la neobositul interbelic Felix Aderca şi la contemporanii Florin Mugur, Dorin Tudoran sau Sânziana Pop), el se situează într-o altă paradigmă decât antecesorii, interviurile propuse nefiind simple confesiuni documentare cu parteneri aleşi aleatoriu. Pătrăşconiu ne propune o formă modernă de dezbatere, de confruntare a opiniilor, de descoperire a adevărurilor. El este un orfevru al ideii şi al cuvântului, care oficiază un adevărat ritual al profesiunii, decelabil în oricare din textele publicate. Dacă nu ne-am afla în domeniul creaţiei ideatice, necuantificabil prin criterii pragmatice, aş îndrăzni să vorbesc chiar despre o adevărată tehnologie de fabricaţie a interviurilor. Iată-o devoalată în câteva fraze, spre uzul tinerilor gazetari.

Pilonul de rezistenţă pe care se ridică construcţia viitorului interviu, odată cu alegerea partenerului de dialog, este documentarea. Modest, autorul defineşte acest moment pregătitor al „confruntării“ ce urmează drept „un efort logistic semnificativ“. Rod al pregătirii „logistice“ minuţioase, întrebările dau măsura harului reportericesc al lui Cristian Pătrăşconiu. Ele se succed firesc, sugerează spontaneitate, deşi informaţia densă, succintele şi rafinatele comentarii dovedesc contrariul. Aceasta este veritabila „artă a conversaţiei“, practicată cu dezinvoltură şi abilitate gazetărească. Autorul evită să deschidă dialogul cu banalele de ce?, cum?, când?. El cultivă întrebarea arborescentă, iar, pentru a coborî la esenţă, se identifică cu invitatul, îl chestionează punctual, cu detalii preluate din biografia sau din opera sa (documentarea despre care vorbeam anterior!). Cei doi devin, astfel, parteneri ai unei conversaţii aplicate, în care primul întredeschide uşi succesive, iar cel de al doilea îl urmează fără ezitare. Comentariile pertinente ale reporterului, formulate uneori cu o falsă naivitate, special spre a stimula reacţia conlocutorului, reacţiile sale prompte, declanşate de meandrele dialogului, contribuie la naturaleţea şi prospeţimea interviurilor.

Cu un secol în urmă, într-o convorbire din revista Viaţa literară, din 1926, E. Lovinescu teoretiza exigenţele genului şi afirma că acesta „nu trebuie să fie o autobiografie, în sensul comun al cuvântului, ci mai mult, dacă vrei, o autobiografie sufletească.“ Şi continua, relevând calităţile pe care trebuie să le îndeplinească un bun reporter: „nu orice om poate să ia un interviu. Pe lângă darul unui scris stenografic (deh! tehnica începutului de secol XX – n.n.) trebuie să aibă şi solide cunoştinţe critice din operele persoanelor în chestiune, pentru a putea lucra cu elemente cunoscute în scopul propus“. Cristian Pătrăşconiu ilustrează strălucit portretul-robot creionat cu un secol în urmă de criticul de la Sburătorul.