MIRCEA MOŢ, DINCOACE DE LINIE

Cine a citit Cele două Mântulese (Editura Vremea, 2009), Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (2013), Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului (2016) ar fi tentat să încadreze recentul roman al Andreei Răsuceanu, Linia Kármán, la „proza criticilor“, cu tot ce presupune aceasta. Realitatea este însă cu totul alta. Volumul Andreei Răsuceanu, ultimul dintr-o trilogie din care mai fac parte O formă de viaţă necunoscută şi Vântul, duhul, suflarea este cartea unui prozator autentic a cărui inteligenţă artistică nu trădează substanţa romanescă. Departe de a conta ca exerciţiu al teoreticianului literar, ori ca ilustrare a unor idei anterioare textului, imaginarul autoarei contează ca o autentică realitate motivată prin limbajul romanesc.

În recentul roman al Andreei Răsuceanu, se disting trei secţiuni care sunt integrate convingător construcţiei romaneşti. Naraţiunea la persoana întâi singular, surprinzând realitatea actuală (Mis dos paises), este urmată de relatarea „obiectivă“, la persoana a treia, cu acţiunea plasată în secolul al XIX-lea (Uliţa italienilor), pentru ca, în final, cititorului să i se ofere povestea, simplă în aparenţă, dar nelipsită de semnificaţii profunde, a unei femei din perioada de dinainte de 1989 (Necorespunzător).

Înainte de a urmări amintitele capitole şi legătura care se stabileşte între ele, aş dori să menţionez că în situaţia acestui roman, inteligent construit, nu se poate discuta de părţi „reuşite“ ori „mai puţin reuşite“, câtă vreme toate transcriu convingător raportarea fiinţei la limita sub semnul căreia se derulează acţiunea romanului şi se consumă existenţa personajelor.

Nu sunt dispus în general să citesc un text din perspectiva cunoscutei intentio auctoris, convins fiind că, de fapt, contează intentio operis, cu atât mai mult, şi asta nu este o noutate, cu cât limbajul romanesc/artistic trădează la modul creator intenţia autorului. Dacă menţionez, totuşi, mărturisirile autoarei, o fac pentru că ele par ale unui citator care lasă impresia că îşi comentează inteligent si seducător propria carte. „Titlul este o metaforă pentru limită. Linia Kármán este o convenţie – afirmă autoarea într-un interviu –, o graniţă invizibilă care semnalează trecerea din atmosfera terestră în spaţiul cosmic. Sunt multe linii Kármán în carte, graniţe, în toate sensurile posibile, între prezent şi trecut, între noi şi ceilalţi, între ficţiune şi realitate, în sensul ultim, al liniei care desparte viaţa de moarte. Sub semnul acestei li­nii care marchează o limită, o zonă incertă, neclară, dar a cărei existenţă o percepem la intensitate maximă, se situează cele mai multe întâmplări din carte“. Afirmaţii confirmate de text: „–Tu ştiai că există o linie care semnalează ieşirea din atmosfera Pământului în spaţiul cosmic? Linia Kármán se numeşte, după cel care a descoperit-o. Mă rog, e o convenţie, inginerul ăsta american, de origine maghiară, a calculat primul care e punctul-limită dincolo de care avioanele nu mai pot zbura. Pentru că temperatura creşte prea tare, iar atmosfera devine prea subţire“. Sau: „Deci acolo se termină atmosfera Pământului, nu? Şi practic, dacă ar trece dincolo de linia asta, orice ar lua foc, nu?“.

Naratoarea din prima secţiune este marcată de dorinţa de a-şi estompa propria individualitate. Refuzând să (mai) fie obiectul privirii şi al atenţiei celorlalţi, ea renunţă la catedra universitară, preferând o agenţie de turism, tocmai pentru a îndrepta atenţia spre o realitate pe care ea o poate prezenta cât se poate de convingător de altfel („Uneori făceam descrierile chiar la faţa locului şi astea îmi ieşeau cel mai bine. Scriam şi cuvintele luau forma locului în care eram“). Pe de altă parte, ea este urmărită de o semnificativă izolare, ca o hibernare ce presupune temperarea simţurilor: „Mi-ar fi plăcut şi să dispar o vreme, ca vietăţile din stepele siberiene, care rămân în bortele săpate în adâncul pământului şi câte cinci luni, într-o stare de inerţie, de torpoare, îi spun biologii, fără să bea şi să mănânce, fără să mai urce la suprafaţă. Acolo, în căldura pământului străbătut de rădăcinile încurcate prin care se scurge o viaţă secretă, unde nu mai există sus şi jos, înainte şi înapoi, unde se aud sunetele nedesluşite ce vin din adânc sau poate, dimpotrivă, din înaltul cerului, care acum nu mai e decât o amintire“.

Partea substanţială a capitolului o constituie călătoria Ianei spre C., însoţită de personajul narator, amândouă traversând o realitate tulburată de o metaforică furtună, mai puţin pretext pentru virtuozitatea descriptivă a scriitoarei, mai mult semn al unui dezechilibru al naturii ce ar declanşa o „cutremurare“ a personajelor pornite în descoperirea propriei identităţi, coborând în trecut („De fapt, mă întreb şi ce vreau eu de la această călătorie şi de ce ni se pare întotdeauna că întorcându-ne în trecut rezolvăm ceva. Ce este cu oamenii, de ce vor să-şi arhiveze amintirile, să le prindă în acele trecutului, ca într-un insectar plin de tot felul de gângănii monstruoase?“). În text se insinuează spitalul, boala şi moartea, dar şi un nostalgic parfum al lucrurilor vechi, impunând paginilor un lirism ce reţine atenţia cititorului, după cum poezia poate fi descoperită în secvenţe absolut notabile: „Afară, amiaza se vede ca printr-o aripă roşie. E atât de linişte, că aud bărcile putrezind în mlaştina din capătul satului. Timpul trece prin ele şi se retrage în trecut, ultimele ore se întorc în ele însele, în corpul moale al zilei care-şi pierde identitatea pe măsură ce soarele arde tot mai tare“.

Naraţiunea obiectivă din Uliţa italienilor se motivează dintr-o perspectivă realistă nu lipsită de reflexe mitice. Călătoria, zidirea unei case cu sugestii de început şi de întemeiere, prezenţa locului ca un posibil centru, naşterea şi moartea devin reperele unui imaginar impregnat de un lirism grav de care, de altfel, întreg romanul nu este lipsit. E o lume fixată în sepia ce o sustrage evanescenţei, după cum aceeaşi realitate îşi caută salvarea în scris, semn şi text în ultimă instanţă. Fiindcă scrisul legitimează realul şi contează ca memorie a acestuia, prezenţa aceluiaşi scris impunând abordarea recentului roman al Andreei Răsuceanu din unghiuri diferite: „Pentru Ioviţi totul era scris, lumea era făcută din litere ascunse peste tot în natura din jur. Ceea ce pentru Mutu fusese continuă prefacere, viaţă şi moarte legate între ele fără posibilitate de a le desface, pentru Ioviţi era semn, literă şi cuvânt. Când soarele se făcea toamna o perlă argintie ale cărei adâncimi erau intersectate uneori cu săgeata întunecată a unui stol de păsări, zborul lor scria direct pe cer, cu semne necunoscute, cine ştie despre ce lucruri care se întâmplaseră sau aveau să se întâmple şi care, dacă ar fi fost descifrate, ar fi putut influenţa viitorul (…). Ioviţi lua cartea tipărită cu litere mici şi negre, peste care scrisese el însuşi alte cuvinte, cu cerneală mai palidă, verzuie, şi le citea ce voiau să ştie (…). Propria lui existenţă era deocamdată o coală albă de hârtie (…). Oamenii au venit pentru că ştiau valoarea cuvintelor, cine nu era scris în catastif, nici nu exista, aşa cum, dacă data naşterii nu era aşternută pe hârtie cu cerneală, omul nu se născuse, iar dacă nimeni nu-i scria data morţii undeva, era ca şi cum încă umbla prin lume“.

Cu al treilea capitol, Necorespunzător, se încheie un cerc, autoarea dovedind deosebita mobilitate a unui prozator care schimbă modalitatea romanescă, ceea ce nu înseamnă că ocoleşte gravitatea unei condiţii, de un dramatism ce pulsează deosebit de puternic dincolo de aspectele ei uşor perceptibile.

Prin Linia Kármán, Andreea Răsuceanu îşi consolidează, în ultimă instanţă, locul important, ocupat deja, în prima linie a prozatorilor actuali.