CRISTIAN VASILE, RELAŢIILE ROMÂNIEI COMUNISTE CU INTERPOL

Până de curând, puteai număra pe degete contribuţiile cât de cât relevante privitoare la raporturile României în secolul XX cu Organizaţia Internaţională de Poliţie cu sediul la Viena şi, ulterior, la Paris şi Lyon; despre intervalul comunist al acestor relaţii bilaterale s-a ştiut şi mai puţin. În 1968, ziaristul Ioan Aszody publica la Editura Politică volumul de popularizare Interpolul intră în acţiune, carte tributară momentului istoric în care apărea.

Într-o lucrare apărută recent, bazată în principal pe documente în mare parte inedite, păstrate în arhiva CNSAS, istoricul Valentin Gheonea şi-a propus să urmărească participarea României în cadrul Organizaţiei internaţionale de Poliţie – România socialistă şi INTERPOLUL, 1972-1989, cuvânt-înainte de Mihai-Răzvan Ungureanu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2024, 358 pag. Elementul de originalitate al temei este evident, subiectul lucrării nemaifiind abordat până acum la nivel academic. Lucrarea este segmentată în trei părţi şi opt capitole organizate cronologic, dar şi tematic. Prima parte – Istoria şi preliminariile unei relaţii (pp. 21-78) – este dedicată secvenţei de la începuturile istoriei Interpol (numit atunci Comisia Internaţională de Poliţie specializată în criminalistică). Cea dintâi secţiune urmăreşte originea şi evoluţia Interpol până la momentul 1972-1973 (cap. I), afilierea Miliţiei la Interpol fiind tratată în capitolul al II-lea (pp. 49-78). Partea a II-a este consacrată Relaţiilor internaţionale ale Biroului Naţional Interpol din România (pp. 79-230). Autorul a identificat anumite subiecte dominante de-a lungul fiecărui deceniu, teme privilegiate la nivelul Interpol (traficul de droguri, terorismul internaţional), de aici rezultând şi configuraţia a două capitole: Capitolul III – Întrunirile internaţionale ale Interpol în anii 1970 şi 1980 – Combaterea violenţei, traficului de droguri şi a terorismului internaţional (pp. 85-192). Capitolul IV înfăţişează Vizitele ofiţerilor de poliţie străini în România (pp. 193-230), secţiune a cărţii din care reiese potemkiniada realizată de autorităţile române (Ministerul de Interne şi Biroul Naţional Interpol), o acţiune cu intenţia vădită de a ascunde oaspeţilor adevărata situaţie din ţară (fie sub aspect infracţional, fie în plan social-politic şi economic).

Partea a III-a cuprinde câteva problematizări şi studii de caz (pp. 231-337) menite să pună mai bine în lumină aspectele colaborării României cu Interpol (pe linie antiteroristă, financiară etc.) sau diverse alte chestiuni ce au decurs din afilierea Miliţiei la Organizaţia internaţională de Poliţie. Remarcăm, în primul rând, Capitolul al V-lea, Carlos Şacalul, Interpolul şi politica antiteroristă a României (pp. 233-270), capitol în care autorul – confruntat cu lipsa unor documente esenţiale – vădeşte un anumit curaj istoriografic, lansând câteva ipoteze provocatoare. Capitolul al VI-lea – intitulat Chestiunea reducerilor bugetare în Ministerul de Interne şi plata cotizaţiei la Interpol (pp. 271-290) – abordează teme care apar periodic de-a lungul volumului, însă Valentin Gheonea le consacră şi o secţiune specială menită să pună în lumină atât singularitatea în Europa a României, un membru al Interpol care acumulează restanţe până e suspendat din organizaţie (în 1989), cât şi ciclicitatea unui comportament financiar generat de raţionalizările aberante impuse de Nicolae Ceauşescu, îndeosebi după 1982. Capitolul al VII-lea – Solidaritatea socialistă – Susţinerea României pentru primirea Chinei în Interpol (pp. 291-314) – reprezintă şi o secvenţă de istorie diplomatică surprinzând momente importante din cadrul relaţiilor bilaterale româno-chineze. În fine, Capitolul al VIII-lea – Interpolul în acţiune. În ce cazuri se implica Interpol România (pp. 315-333) – insistă atât asupra urmăririi internaţionale a infractorilor pe care autorităţile comuniste îi considerau periculoşi, cât şi asupra procedurilor de extrădare.

Meritul deosebit al autorului este acela că a reuşit să transforme un subiect mai degrabă arid şi tehnic într-o naraţiune istorică ce nu este o simplă povestire a documentelor, ci devine o temă provocatoare pentru cititor (mai ales pentru cititorul specializat). Prin amploarea subiectului şi varietatea surselor istorice întrebuinţate, lucrarea lui Valentin Gheonea poate fi considerată o monografie a Biroului Naţional Interpol România în perioada comunistă, mai precis în intervalul 1972-1989. Această realizare istoriografică este cu atât mai demnă de semnalat, cu cât autorul s-a confruntat şi cu serioase lacune documentare, cea mai importantă fiind absenţa (pentru perioada 1986-1989) a surselor primare din arhiva principală folosită. O mai bună explorare a subiectului ar fi fost posibilă dacă documentele emanate de la Secţia pentru problemele militare şi de justiţie a CC al PCR s-ar fi găsit acolo unde le este locul, la Arhivele Naţionale şi nu în custodia Armatei, care le deţine de la momentul 1989-1990. Secţia sus-amintită superviza din punct de vedere politico-ideologic activitatea Ministerului de Interne, inclusiv a Miliţiei şi a Biroului Naţional Interpol, structură care, aşa cum arată autorul, era asimilată ca Direcţie în aparatul Miliţiei. O circumstanţă neprielnică cercetării este şi imposibilitatea istoricului de a se documenta în Arhivele Ministerului de Interne şi ale Poliţiei (arhive păstrând materiale elaborate înainte de 1989 de către sus-amintitul departament guvernamental şi de Miliţie).

Pentru că am adus în atenţie dimensiunea politico-ideologică, merită să adăugăm faptul că, în plan secund, lucrarea este şi un studiu despre natura regimului politic din România (o natură totalitară sau măcar una păstrând un ethos totalitar). Aşa cum reiese şi din volum, spre deosebire de ţările occidentale, controlul poliţienesc era unul cu mult sporit, depăşind nivelul legitim, ajungându-se astfel la o disciplinare prin înfricoşarea populaţiei şi confirmând existenţa unei poliţii politice. De altfel, lucrarea nu este un studiu academic doar despre o Direcţie din Miliţie, ci şi despre cât de implicată a fost Securitatea în activitatea Biroului Naţional Interpol. Sunt relevante în sensul celor spuse mai sus despre natura regimului pasajele despre secretizarea obsesivă, maladivă, a unor date care în societăţi democratice şi chiar în unele ţări comuniste erau publice (informaţii despre consumul de droguri, prostituţie, proxenetism, număr de lucrători de la Biroul Interpol ş.a.), precum şi despre respingerea oricărei forme de specializare, şcolarizare sau instruire în străinătate a ofiţerilor şi, în general, a lucrătorilor din Miliţie. Ultima categorie profesională era purtătoare de secrete de stat şi, deci, susceptibilă să fie contaminată ideologic, în special în contactul nemediat cu Occidentul.

Pentru că am ajuns la acest punct, mai trebuie spus că lucrarea este circumscrisă şi studiilor privitoare la relaţiile internaţionale şi istoria diplomatică. Sunt surprinse momente însemnate din trecutul relaţiilor bilaterale ale RSR cu Iugoslavia, R.F. Germania, Ungaria, China ş.a.m.d. De asemenea, volumul este util şi istoriografiei de artă prin prisma abordării unor subiecte precum urmărirea internaţională a tablourilor/ obiectelor sustrase din muzeele româneşti, existenţa unui Muzeu al Miliţiei, instituţie cu circuit închis, un fel de unitate de protocol, loc unde erau aduşi oaspeţii străini, inclusiv oficialii Interpol. Dincolo de cercetarea empirică bine documentată, meritorie, cartea are şi o anumită dimensiune teoretică, de discutare a unor concepte folosite (cel weberian de autonomie birocratică – utilizat pentru a surprinde cooperarea transnaţională a poliţiştilor, a ofiţerilor superiori, într-un anumit moment istoric). Alegerea unui anumit model de interpretare este justificată, Valentin Gheonea oferind detalii în legătură cu instrumentele de analiză utilizate. După o atentă cercetare a literaturii secundare (nu foarte bogată), autorul îşi adaptează naraţiunea la tematica particulară a cercetării sale.