CONSTANTIN CUBLEŞAN, „EU VINUL VIEŢII ÎL BĂUI CU URĂ“
De un dramatism profund sunt poemele lui Mircea Vaida-Voevod din recentul volum, Amintiri de pe Terra (Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2023), asumându-şi într-un discurs evocator istoria devenirii moderne a naţiunii sale, aşa cum o cunoaşte şi cum o simte, trăită în ţinutul Munţilor Apuseni, de unde îşi trage obârşia. De altfel, este coordonata majoră pe care se înscrie întreaga sa creaţie literară, incluzând aici şi masivul roman autobiografic, Corinda. Nimic patetic însă, nimic ostentativ în confesiunile de apartenenţă la ţinutul natal („Sunt bine în pădurea mea,/ în munţii mei…“), la durerile poporului său, de-a lungul veacurilor („În sinea mea s-au cuibărit/ zeci de generaţii,/ cu patimile, cu urile lor“), totul într-o rememorare oarecum crepusculară, a vârstei sale („Octogenar, de-o vreme,/ vorbesc singur, în poeme,/ cu tristul meu portret“).
Biografismul nu este neapărat o evocare a familiei sale biologice, prin ea înţelegând, la drept vorbind, mulţimea generaţiilor de eroi anonimi care au ilustrat, care s-au implicat în istoria zbuciumată a ţinutului opresat de puteri străine: „Că bunul meu e azi în cer,/ eu nu voi înceta să cred, să sper./ Din fier de plug îşi făurise spadă./ Căci fu sortit să vadă, cum că din/ scrumul celor arşi pe rug,/ fumul, cu negri nori,/ înconjură de şapte ori planeta,/ ca dovadă!/ Ca luna pe un vârf de plop/ aştept un alt Potop/ şi m-aş tocmi luntraş/ pe Arca Noii./ Trecutul de curând/ e vânt cu fum./ Pe drum trece un car cu fân./ Un căruţaş bătrân/ îşi bate boii“ (Din vârf de plop).
E un patetism mocnit în aceste versuri ce conţin, în fiorul lor lăuntric, vibraţia unor dureri istorice ancestrale. Regăsim astfel, evident, într-o altă cadenţă prozodică, expresia frustă a încărcăturii emoţional-mesianice din lirica lui Octavian Goga. Căci, modernismul poetic al lui Mircea Vaida-Voevod vine, fără tăgadă, din tradiţia literaturii ardeleneşti, sobră şi robustă, în care simbolică stă mereu imaginea gorunului, în toate ipostazele sale existenţiale, cu rădăcinile adânc înfipte în sol, în ţărâna dătătoare de viaţă pe aceste meleaguri de legendă, ce urcă până în actualitatea momentului despre care vorbeşte şi dă seama, în parabole, fireşte: „Pe sub pământ/ se-nvârte roata morii./ Alţi secoli, alte boli,/ alte războaie./ Se-ndoaie trestia în vânt.// Se miră cugetul de cât se minte/ în istorii, în cuvinte./ În cronici vechi apă de ploaie/ scorniră nişte lăudăroşi,/ că nu se pomeniră maci mai roşi/ nici brazi mai nalţi,/ Goruni mai groşi ca în Ardeal./ Că îi sădise pe un deal,/ vreun grof, vreun Eszterházy!/ Crescură codrii de măganul lor!/ Sub fiecare trunchi e-un veac de silă./ Cu ochii-nchişi pipăi Gorunii,/ Lutul./ E-un alfabet de culmi şi văi./ Cu degetele, lin, citesc trecutul./ În crâng de pin, în pat de ulmi,/ mă dor Străbunii“ (Străbunii).
Nu cred că mai sunt mulţi poeţi astăzi la noi care să vibreze cu atâta intensitate la conştientizarea apartenenţei lor la un trecut istoric plin de jertfe, de jertfire întru afirmarea identităţii naţionale. Mircea Vaida-Voevod îşi asumă oarecum profetic enunţul devenirii prin timp a seminţiei sale, trăind frenetic o veritabilă mitologie naţională, în care legenda se iveşte din fapta reală ridicată la simbol prin însemnele firii fireşti a acesteia, prezente pretutindeni: „De treci Valea Ţebei,/ unde anii devin mai grei,/ mai mari,/ vremea se ascunde/ într-o scorbură, pe plaiul/ cu iasme şi smei,/ unităţi de măsură din basme,/ care dau îndărăt./ Şi asta prelungeşte traiul/ până hăt – în veci!/ Aici Gorunii sunt zeii de demult,/ ai codrului./ Aici, cimitirul fără hotar/ e un aeroport cosmic, abrupt,/ prin care se iasă din timp,/ căci, se intră dedesubt/ într-un anotimp secular,/ al Iancului./ Ascult./ Se aude fluierul Lui!“ (În Valea Ţebei).
Fireşte, o anume religiozitate, ce nu este explicată în poezie, ci implicată acesteia, translează reveriile metaforice ale lui Mircea Vaida-Voevod. Universul istoric al propriilor trăiri se umple de solemnitatea ritualică a evocărilor lirice, totul într-o atitudine polemică, ironică, faţă de prezentul imediat al aceleiaşi istorii (adesea) trădate.„Cândva, cel de Sus, ne trimise/ apostolii-socli./ Glasul lor îl ascult, pătimaş./ Când vei citi acest răvaş,/ noi, vom fi murit toţi, demult./ De flintă, de sabie, de boli./ Istoria e un cal nărăvaş,/ sau un car cu boi,/ scârţâind alene din roţi./ Spre destinatar,/ cuvintele ajung rar la ţintă!/ Drumul e plin de bolovani,/ de tâlhari./ Mi se rupe şareta/ şi din lipsă de bani,/ poştaşul îşi vându bicicleta./ Scrisorile întârzie sute de ani!/ Îmi scrise şi semnă prelung:/ Neacşu de la Câmpulung“ (O scrisoare de demult).
Poezia lui Mircea Vaida-Voevod e pătimaşă, expresiv-dură, fără încercări, de nici un fel, de experimentări moderniste (postmodernisme!), la modă în ziua de azi. Din pricina aceasta, ea poate părea, la o privire superficială, dacă nu desuetă, ieşită oarecum din actualitate. Nimic mai fals însă. Actualitatea ei constă tocmai în vibraţia tensionată la tumultul istoriei naţionale care e dincolo de spectacolul politician al zilei. E istoria vie a unor conştiinţe trecute fără prihană prin timp şi prin timpii acesteia. Este caracteristica funciară a liricii Bardului coborâtor din tenebrele luminoase ale Apusenilor.