DAN GULEA, ŞCOALA DE LA BRAŞOV

Contextul în care apare lucrarea lui Ioan Şerbu, Şcoala de la Braşov (Editura Casa de Pariuri Literare, 2024), este dat de proiectul coordonat de Cristian Cosma (un cristian), intitulat „Alexandru Muşina şi Grupul de la Braşov“, de popularizare a poeziei. Echipa proiectului (Beatrice Popescu, Paul Burcia, Paul Radu, Dana Bugeac, Şerban Pârvu) a realizat numere speciale de revistă, a câte 24 de pagini, format tabloid, despre Alexandru Muşina (număr coordonat de Alina Muşina), Andrei Bodiu (cu suplimentul de 8 pagini „Budila-Expres“, fotografii de Tania Maria Muşina), Caius Dobrescu (intervievat de Victor Cobuz), Marius Oprea (în dialog cu Cristina Ispas), Simona Popescu (şi întrebările Florinei Pîrjol). Scopul publicaţiilor este distribuirea lor în liceele şi universităţile partenere, un important pas pentru reconectarea publicului în formare cu poezia de ieri şi de astăzi.

Volumul lui Ioan Şerbu, o teză de doctorat (coordonată de Virgil Podoabă şi susţinută la Universitatea „Transilvania“ din Braşov, fragmentar publicată în revista Vatra, în 2019), se bazează, aşadar, pe interviuri şi investigaţii memorialistice diferite (unele reluate şi în publicaţiile de mai sus) în legătură cu ceea ce este cunoscut sub denumirea de Grupul de la Braşov – apariţia în literatură a lui Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi a Simonei Popescu, în calitate de poeţi şi de teoreticieni ai poeziei. Condiţia principală de emergenţă a grupului – existenţa unei Şcoli de la Braşov, a unei mişcări literare şi intelectuale de valoare, ce se va instituţionaliza mai târziu prin crearea unei Facultăţi de Filologie la Braşov, la începutul anilor 1990. În prim-plan: Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, eforturile lor de a reînnoi atmosfera literară a locului. Ioan Şerbu face apel, pentru reconstituirea primilor paşi, la mai multe texte memorialistice, realizează el însuşi interviuri cu profesori de la Filologia braşoveană, cu membri ai Grupului de la Braşov. Alături de aceste baze de date, care sunt utile pentru conturarea unui tablou de istorie literară al optzecismului braşovean şi a ramificaţiilor sale, noi ştiri sunt identificate în dosarele întocmite de Securitate pe numele lui Muşina, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Sorin Adam Matei – sau în date despre Gheorghe Crăciun, Marius Oprea din diferite alte dosare ale poliţiei secrete ceauşiste (în mod oficial, se afirmă că nu ar exista dosarele lui Oprea şi Matei).

Aici este şi punctul de interes al volumului, care operează cu o bază de date ce rămâne, în întregul ei, deocamdată între filele dosarelor respective; Şerbu dă însă unele citate, generoase, în capitolul Scriitori braşoveni în arhivele Securităţii. Reţine atenţia o bogată corespondenţă Muşina, selectată din dosarul său de Securitate, în care este explicată, pas cu pas, situaţia scriitorului în imediata contemporaneitate, în societatea „multilateral dezvoltată“. Observaţiile comunicate viitorului prozator Sorin Preda, într-o scrisoare din septembrie 1979, au fost reţinute „la dosar“: „Am impresia, spune Muşina, că şi Nedelciu (unul dintre cei mai buni) îşi marginalizează (involuntar?) problematica. După mine, esenţialul ar fi să putem vorbi despre cum şi de ce se viciază, se mutilează caracterul tinerilor într-o societate care îşi propune tocmai deplina eliberare a omului“. În dosare însă nu sunt scrisorile ca atare – se citează doar în rapoartele redactate de lucrătorii Securităţii, de aceea Şerbu face o necesară relativizare: „nu ştim cât din cuvintele tipărite în rapoartele de informare sunt cele efectiv scrise de Muşina“.

Cu toate acestea, spiritul unui insurgent precum Muşina se poate citi – de pildă când îi scrie lui Ion Pop (1983) în legătură cu presiunile (termen definitoriu pentru autorul Tratamentului fabulatoriu) la care este supus în legătură cu antologia noii poezii: „antologia la care lucrez şi care în mare parte e gata, începe şi ea să resimtă presiuni de tot felul. Deocamdată e în întârziere. Cei din Braşov încep să dea înapoi… oamenii nu mai au nevoie de lucruri de calitate… e curată schizofrenie fuga de viaţă, de realitate“.

Nu doar scrisori deschid lucrătorii de Securitate – ci şi poeme; există unele variante (stilistice) la poezii ale lui Muşina şi chiar unele „inedite“, din care Şerbu reţine un „Haicu“, elocvent testimonial: „Nimeni nu va auzi/ Această drezină trecând peste oase/ E o casă aici, sau doar pragul/ Dintre ochi şi sângele plictisit?…“.

Spectaculos este şi dosarul de Securitate al lui Andrei Bodiu; lucrătorul în uniformă strânge compulsiv mai multe poezii, cronici de carte, pagini de reviste, secvenţe epistolare – ce „dosar de existenţă“! „Poetul“, aşa cum este denumit Bodiu de Securitatea din Timiş (unde viitorul autor al Studiilor pe viaţă şi pe moarte urma cursurile universitare), face „O promisiune maestrului A.M.“ (databilă 1987): „Când voi avea vârsta ta/ prietene poate voi/ scrie mai multe poeme, voi/ avea insomnii din cauza lor/ dimineaţa voi fi istovit/ prietene/ dimineaţa când voi purta/ Gentuţa de navetist seara când/ îmi voi săruta soţia şi copiii voi fi istovit“. Între timp, plasa se strânge: un număr enorm de informatori dau rapoarte despre Bodiu – colegi de cameră de cămin, colegi de facultate, colegi de cenacluri timişorene, se pregătesc camere speciale cu T.O. (tehnică operativă) în taberele de poezie unde ajunge Bodiu, se aşteaptă un pas altfel al celui care era urmărit pentru că declarase, student fiind în primul an, că un poet nu poate exista decât fie în sprijinul, fie împotriva regimului.

Grupul de la Braşov – urmărit în special pentru difuzarea unor manifeste anticomuniste în principalele facultăţi din Bucureşti, în anii 1980 („M-am supărat pe ei, spune Simona Popescu într-un interviu luat de autorul acestei cercetări, că nu m-au luat şi pe mine la «acţiune», mi-au spus că n-au vrut să mi se întâmple ceva rău, în caz că eram prinşi, eu fiind fată, nu aş fi rezistat la presiuni, poate m-ar fi bătut“) – ajunge studiu de caz într-o revistă a poliţiei secrete, cu circulaţie internă, intitulată chiar Securitatea; în nr. 86 din 1989 se prezintă destructurarea grupării ce ar fi fost conduse de „Filozoful“ – numele dat lui Sorin Adam Matei, care i-ar fi avut drept locotenenţi, printre alţii, pe Caius Dobrescu şi pe Marius Oprea. Urmările nu sunt drastice, Securitatea simţind poate apropiatul sfârşit?: cei în cauză sunt doar constrânşi să declare că vor informa, pe viitor, „organele abilitate“ dacă observă alte „acţiuni antisocialiste“.

Secvenţele de istorie literară din teza lui Ioan Şerbu, de recuperări ale unor texte rătăcite în dosarele instituţiei, sunt aşadar atrăgătoare, ţinând de un anumit „senzaţionalism“ al istoriei literare, reconstituind o epocă.

Listele de scriitori, de concepte, enumeraţiile din Şcoala de la Braşov (există chiar o atentă fişare, cu menţionarea volumelor, a premiilor autorilor, de la Alexandru Muşina la Ioan Şerbu ş.a.) pot exclude uneori analize mai consecvente; pentru a da un singur exemplu – se aminteşte la un moment dat volumul Modernitatea ultimă de Caius Dobrescu (1998), „incomod şi polemic“ – dar nu se intră deloc în argumentare, de ce ar fi aşa şi nu altfel, de pildă.

Autorul coboară uneori în atmosfera epocii, atunci când întocmeşte receptarea primelor volume ale Grupului de la Braşov (inclusiv a antologiei Pauză de respiraţie din 1991), a faimoasei Antologii a poeziei generaţiei ’80, realizată de Muşina (apărută la Editura Vlasie în 1993), dar viteza enumeraţiei creşte, evidentă în mult prea rapida investigaţie a revistei Interval (seria 1990-1992 şi seria 1997-2004) – sau a cursurilor de scriere creatoare, înfiinţate în premieră naţională în 1992.

Dar Şcoala de la Braşov este o imagine coerentă, o înregistrare atentă a faptelor şi însemnelor epocilor, luminând vocaţia de întemeietori a optzeciştilor, o explicitare a contextelor în care s-a scris – în primul rând poezie.