CRISTIAN VASILE, SOCIOLOGI ÎN TIMPUL REGIMULUI CEAUŞESCU

În spaţiul editorial autohton au apărut mai multe studii bine documentate despre consecinţele interzicerii cercetărilor sociologice după 1948 şi despre condiţiile reinstituţionalizării sociologiei de la mijlocul anilor 1960 – mai ales prin inaugurarea în 1966 a Secţiei de Sociologie a Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti. La fel, în special în perioada postcomunistă, teme precum reconvertirea profesională a foştilor sociologi după 1948 (îndeosebi a componenţilor echipelor monografice gustiene) şi raportarea factorilor politici decizionali din deceniul şapte faţă de re-inserţia disciplinei sociologice în domeniul mai larg al ştiinţelor sociale şi umaniste au fost acoperite mulţumitor de scrisul sociologic şi istoric. A lipsit însă o reflecţie mai profundă asupra contactului de după 1970 a diverselor promoţii de sociologi cu viaţa socio-economică propriu-zisă, cu „socialismul real“, şi asupra sistemului repartiţiilor de stat prin care au trecut absolvenţii Secţiei de Sociologie. Această lacună documentară este cumva umplută de cartea coordonată de Sorin Mitulescu – Sociologi în comunism. Începuturile unei profesii fără statut, cuvânt înainte de prof. Zoltán Rostás, Editura Tritonic, Bucureşti, 2021, 302 pag.

Sorin Mitulescu a urmat cursurile sus-amintitei Secţii de Sociologie de la Bucureşti în perioada 1971-1975 pe care şi a terminat-o ca şef de promoţie. Merită să precizăm în paranteză faptul că, începând din anul 1970, personaje dintre cele mai diverse, de multe ori incompatibile, au absolvit Sociologia bucureşteană – de la Corneliu Vadim Tudor (în 1971), Sorin Mihai Rădulescu (tot 1971) la Vladimir Tismăneanu (în 1974). Sorin Mitulescu se aseamănă ca profil academic cu profesorul româno-american, mai ales prin preocuparea pentru sociologia politică, problematica participării civice şi analiza politicilor publice. După 1989, el a activat la Universitatea „Lumina“ din Bucureşti şi a publicat mai multe cursuri şi studii de antropologie politică, metodologia cercetării în ştiinţele sociale şi introducere în studiile europene. În 2020, la celebrarea a 45 de ani de la absolvirea facultăţii, Sorin Mitulescu a început demersurile de mobilizare a foştilor colegi în direcţia descrierii începuturilor carierei de sociolog (p. 36).

În cartea pe care a coordonat-o, Sorin Mitulescu aminteşte despre generaţia de dinaintea sa şi aparentele avantaje ale măririi bazei de selecţie pentru admiterea la Sociologie (iniţial, în 1966, erau 25 de studenţi): „numărul de locuri a fost crescut neaşteptat cu un an înainte (în 1970), de la 40 la 60, iar în anul următor chiar la 70. Aşa că am intrat cu brio la Sociologie, chiar printre primii şi cu o medie destul de mare“ (Partea I – Amintiri de sociolog, p. 15). Memorialistul este ajutat şi de un alt factor conjunctural: accentul pus la concursul de admitere asupra analizei matematice, materie pe care o stăpânea foarte bine în liceu. Am pomenit despre avantaje aparente, deoarece împlinirea unei dorinţe juvenile (intrarea la Sociologie) va fi urmată peste patru ani de adevărata provocare – identificarea unui loc de muncă compatibil cât de cât cu studiile de specializare urmate în facultate. În fapt, cumva de la această chestiune a viabilităţii profesiei dobândite în timpul parcursului universitar a pornit ideea volumului, o carte care cuprinde mărturiile colegilor de generaţie ai lui Sorin Mitulescu (doar 24 din 70), însoţite de rememorări ale câtorva profesori (Ioan Drăgan, Virgil Constantinescu-Galiceni, Septimiu Chelcea). Alte cifre semnificative: mai puţin de jumătate, doar nouă din cei 24 de colegi, au rămas sociologi/psihologi până la sfârşitul carierei lor profesionale (p. 36).

Introducerea cărţii îi aparţine coordonatorului – Sorin Mitulescu – Amintiri de sociolog (pp. 13-40); cap. I – Repartizaţi în mici structuri de cercetare aplicată (pp. 41-84); cap. II – Sociologi în instituţii judeţene (pp. 85-144); Cap. III – Repartizaţi în unităţi de bază (pp. 145-202). Partea a II-a a lucrării conţine „comentariile transversale“ ale aceluiaşi Sorin Mitulescu pe marginea unor chestiuni esenţiale ce se degajă din amintirile culese de la colegii săi fie în scris, fie sub formă de interviu de clarificare: repartiţia guvernamentală, meseria de sociolog, raporturile sociologului cu puterea politică, condiţiile de viaţă, mobilitatea profesională etc. În fine, volumul se încheie cu deja menţionatele amintiri (provocate) ale profesorilor de la Secţia de Sociologie, o secţiune de concluzii şi un post-scriptum semnat de sus-amintitul profesor Ioan Drăgan – intitulat Din cronica unei generaţii de pionierat, 1966-1990. Însemnări (pp. 263-302). Complexitatea acestei table de materii vădeşte faptul că lucrarea nu a rămas doar un studiu despre cum s-au descurcat membrii unei promoţii anume (1971-1975) de la Sociologia bucureşteană în primul lor an de muncă după repartiţia guvernamentală. După 1974, repartizarea acestor absolvenţi nu s-a mai făcut în cadrul unor instituţii ale învăţământului superior sau spre entităţi propriu-zise de cercetare specializată, ci către unităţi de producţie, ceea ce le-a complicat viaţa proaspeţilor licenţiaţi ai Secţiei de Sociologie. Să adăugăm, totuşi, că unele dintre aceste unităţi de producţie includeau totuşi structuri de cercetare, laboratoare etc. mai apropiate de profilul absolvenţilor („mici structuri de cercetare aplicată“ – cum le numeşte Sorin Mitulescu –, el însuşi repartizat aici, alături de patru colege de generaţie care se regăsesc în carte: Luminiţa Filofteia Pally, Liliana Stănculescu, Ligia Rizea şi Elena Suzana Calciu).

Volumul este esenţial pentru a înţelege începuturile carierei de sociolog în anii socialismului târziu (p. 203) în condiţiile în care, nici la momentul 1975, nici ulterior (până în decembrie 1989), factorii politici nu au reglementat statutul profesiei şi nici măcar nu au înscris-o în nomenclatorul oficial al ocupaţiilor din RSR (p. 27). Declinul sociologiei româneşti s-a accentuat spre finele deceniului opt: în 1977, s-a desfiinţat Secţia de Sociologie de la Bucureşti în contextul în care autorităţile guvernamentale au decis contopirea Facultăţii de Filosofie (de care ţinea Sociologia) cu Facultatea de Istorie (pp. 28-29). La fel se întâmplase ceva mai înainte şi în provincie, la universităţile din Iaşi şi Cluj, unde secţiile de sociologie fuseseră înfiinţate abia din 1972. Totuşi, Sorin Mitulescu – inclusiv pe baza mărturiilor adunate în volum – ţine să contrazică anumite afirmaţii conţinute în diverse sinteze de istorie a sociologiei, apărute chiar şi în perioada mai recentă, care au acreditat ideea că „profesia de sociolog ar fi fost exclusă din sistemul public“ în anii 1970 şi 1980 şi că „posturile de sociologi din întreprinderi ar fi fost desfiinţate, ele primind alt profil“ (p. 31). Tendinţa aceasta de excludere, vădită la nivel politic, în mod indubitabil a existat, însă ea nu s-a materializat.

Volumul coordonat de Sorin Mitulescu este important din mai multe puncte de vedere. În primul rând, cele 24 de eseuri (texte – amintiri) sunt adevărate documente de istorie orală care, coroborate cu materialele de arhivă şi cu alte surse, pot întregi istoria unei discipline şi a inserării în „câmpul muncii“ a absolvenţilor de sociologie cu precădere în ultima perioadă a regimului Ceauşescu. În al doilea rând, lucrarea cuprinde secvenţe semnificative din istoria sistemului educaţional şi chiar a industriei autohtone (câteva pagini fac referire şi la contextul grevei minerilor din Valea Jiului din 1977 – prin mărturia semnată de Ligia Rizea care lucra pe atunci la un laborator din cadrul Institutului de Cercetare şi Proiectare Minieră pentru Cărbune din Petroşani). În fine, apar în carte ca personaje secundare şi personaje ale istoriei „mari“ – demnitari, miniştri (Miron Constantinescu, Romulus Zăroni, alături de nepotul său, Mircea Pitic, sociolog format la Cluj).