MIRCEA MOŢ, SIBERIA DE LA CAPĂTUL POVEŞTII

După cum autorul însuşi o mărturiseşte, volumul lui Traian Dobrinescu, Siberia de la capătul drumului (Editura Cartea Românească, 2023) „nu este o carte de ficţiune“, mai mult, „nu aparţine genului romanesc decât în măsura în care viaţa povestită riscă să devină un roman“ (s.n.). Traian Dobrinescu este conştient de acest risc, convins fiind că tot ce ţine de realitate şi de biografic (romanul a dovedit-o cum nu se poate mai convingător) devine la el autentică literatură. În Nota autorului, cu valoarea unui scurt program, scriitorul insistă în mod deosebit asupra scrierii „vieţii trăite“, cu alte cuvinte asupra trecerii existenţei în universul orgolios şi autarhic al scrisului. Un asemenea gest, de a scrie existenţa, este totuşi sever îngrădit. Dacă nu are libertatea invenţiei romaneşti şi a unei legitime minciuni în ultimă instanţă, scriitorul apelează la scrisul care ia în posesie fiecare insulă şi fragment de real: „Acum, pot depune mărturie că o carte a vieţii trăite se scrie mai greu decât una de ficţiune, măcar din motivul că, intrând în «submersiune profundă», trebuie să înfrunţi obstacole mult mai primejdioase decât atunci când le-ai trăit“. Scrisul lui Traian Dobrinescu va conta în mod deosebit ca poveste ce nu poate modifica reperele severe ale biografiei, fiindcă ipostazele vieţii „nu se mai pot schimba în povestea ta“. Ca argument, este invocat Ernesto Sábato, Traian Dobrinescu fiind de acord că scrisul în sine este o semnificativă stilizare a realului: „viaţa se scrie în ciornă, iar nouă nu ne este dat să-i corectăm paginile“. Dar scriitorul are încredere în poveste, ceea ce explică într-un fel plăcerea cu care se citeşte cartea: „Oare chiar s-a întâmplat ceea ce se povesteşte?“. Fireşte, Traian Dobrinescu sugerează că de fapt s-a întâmplat numai ceea ce se povesteşte, restul e realitate supusă nemiloasei treceri. De aici, o semnificativă relaţie a cititorului cu textul: „îl sfătuiesc pe cititor să se lase purtat de poveste şi să nu-şi mai pună întrebări“. Fiindcă povestea nu trebuie nicio clipă suspectată şi cititorul trebuie să reţină aceasta, ei nu trebuie să i se pună întrebări, fiindcă ea, povestea, devăluie şi se dezvăluie prin ritualul lecturii: „La capătul poveştii, va afla că a fost acolo unde am călcat eu“.

Siberia de la capătul drumului este cartea unui „nechibzuit“, care nu face proiecte şi planuri, ci se abandonează „gândului îndrăzneţ, convins fiind, înainte de toate, de înţelepciunea «cutezanţei»“. Punctul de plecare al „amintirilor unui nechibzuit“ rămâne gândul care îl provoacă pe scriitor, motivând drumul ca personaj şi element ce structurează substanţa cărţii. Fiindcă Siberia de la capătul drumului este un roman al drumului, cu atât mai mult cu cât o viaţă de gânduri înseamnă pentru autor „o viaţă de drumuri“, concrete în aparenţă, simbolice în profunzimea lor. Ca o paranteză, atunci când scrie că s-a dus la Bucureşti pentru a înfiinţa un ziar, autorul alege o construcţie care conţine drumul: „Pe 10 ianuarie, cam la două săptămâni de la Revoluţia televizată, luam drumul Bucureştiului ca să înfiinţez un ziar“.

Pentru Traian Dobrinescu drumurile rămân certitudinea libertăţii interioare, ce sfidează închiderea porţii ca severă limită: „Am învăţat devreme că atunci când se închide o poartă, se deschide un drum“. Drumul lui Traian Dobrinescu ia iniţiativa cu autoritatea de necontestat a unui destin: „Niciodată nu m-am putut împotrivi unui drum care se deschide, de parcă cineva mă tot împinge de la spate“. În asemenea situaţie, autorul se poate considera pe bună dreptate un „ales“ de drum, nu invers: „Ar fi potrivit, mai degrabă, să gândesc că drumurile m-au ales pe mine, şi nu invers“. Păstrând proporţiile, îmi vin în minte cunoscutele versuri blagiene: „Omul nu-i decît măsura/ Unui drum de împlinit“ (Pelerinii). Cu atât mai mult, captivanta naraţiune care este Siberia de la capătul drumului stă sub semnul poveştii, care se derulează seducător, nelipsită de accentele unui adevărat ritual de eliberare a amintirii: „Acum, când încep povestea, trebuie să fiu răbdător cu amintirile, pentru că au cale lungă de străbătut“.

Carte „care conţine mai multe cărţi: memorialistică, jurnal intim, jurnal de război, reportaj, pagini de roman familial“ (Nicolae Manolescu), volumul lui Traian Dobrinescu oferă lecturii „naturaleţe de prozator realist“, dar şi sensibilitatea celui care „caută peste tot, cu suflet de poet, un grăunte de umanitate şi de frumuseţe“ (Gabriela Gheorghişor). Aşadar, pe de o parte, un plan subiectiv, al condiţiei unui om care-şi urmează cu spontaneitate drumul impus de gândul „îndrăzneţ“, celălalt plan, al omului care a făcut bani şi pe care a putut să-i piardă cu o seninătate trădând atitudinea personajului în faţa realităţii. Pagini de autentică şi profundă proză ţin în ambele situaţii de povestea exemplară a celui care o ia întotdeauna de la capăt, fiindcă traiectoria existenţială a naratorului-personaj este determinată de un semnificativ dar: „Mai trebuie să spun că am făcut bani şi am pierdut bani. Am fost dăruit cu puterea de a-i face, cu priceperea de a-i pierde şi cu seninătatea de a uita ce am pierdut. Motiv s-o iau de la capăt fără să preget“ (s.n.).

La Traian Dobrinescu, realitatea contează ca ficţiune, câtă vreme naraţiunea ia iniţiativa, trecând realul în text şi în orizontul imaginarului. Suportul prozei sale este realitatea amintirilor, pe care autorul le transcrie cu multă rapiditate ajungând la acea „expresie estetizată“ pe care o remarca Eugen Negrici.

Atunci când se opreşte asupra unui „personaj“, Traian Dobrinescu îi schiţează cu siguranţă portretul, dar ceea ce-l preocupă în mod deosebit este traiectoria lui existenţială, pe care simte nevoia să o relateze cu aerul că-şi oferă o meritată bucurie: „L-am botezat «Americanul». Avea ceva de actor american. Detaşat, firesc, blondin, atletic, dantură puternică şi albă, zâmbet la purtător, deloc forţat, jovial. La terminarea facultăţii, moldoveanul Dan se duce după unguroaica Ildiko la Sfântu Gheorghe, unde este angajat ca redactor la ziar. Asta se întâmpla prin anul 1966. Cuplul moldo-unguresc este răsplătit pentru sentimentele de înaltă vibraţie, pentru toleranţă etnică şi religioasă, cu un prunc de toată frumuseţea, Dănuţ, care asigură trăinicie cuplului până prin 1988, când Dan trece pragul unei florării din Sfântu Gheorghe şi se îndrăgosteşte nebuneşte şi iremediabil de florăreasa Maria, soţie de ofiţer de Securitate şi mamă a doi copii. Şi nu o lasă până nu o divorţează, divorţează şi el de Ildiko, se căsătoreşte cu Maria şi pleacă în lumea largă, adică la Râmnicu Vâlcea, unde se transferă ca ziarist. Nimic de zis, Maria era frumoasă: frunte înaltă, păr drept, nas de vulpiţă, ochi albaştri, înăltuţă, gleznă subţire, purtătoare de melancolii. Dar caimacul se duce repede şi se trezeşte excedat de gândul că noua familie nu i se potriveşte, că cei doi copii mai mult îl încurcă decât îl implică (…). Dacă ar fi să scriu o nuvelă din povestea lui, i-aş zice Blestemul ofiţerului de Securitate. Dar Dan are un destin bun, nu-l consumă nimic şi se bucură din orice“.

Cu totul alta mi se pare situaţia atunci când atenţia prozatorului se concentrează asupra tatălui, fixat într-un scurt popas. Cuvinte şi gesturi, dar şi tăceri semnificative fixează un portret notabil într-o galerie consacrată de cunoscute scrieri româneşti.

Atent la realitatea pe care omul de acţiune a traversat-o şi pe care scriitorul o recuperează din amintire („mă străduiesc să aştern pe hârtie amintirea acelor vremuri“), Traian Dobrinescu nu-şi refuză uneori plăcerea caligrafiei şi a exerciţiului stilistic, după cum reflecţiile şi paginile cu accente eseistice, în care naratorul îşi face în permanenţă simţită prezenţa, contează ca argumente în favoarea acestui prozator care, ne asigură Nicolae Manolescu, „merită a fi citit“.