Am străbătut cândva meleaguri depărtate –
Mi se părea că drumul nu-mi oboseşte pasul
Eram mai tânăr şi mărem compasul
Tentat de vreun miracol din străinătate.
Era plăcut să stau în briza mării
S-ascult foşnirea pădurilor din Nord
Să-mi depene istorii vichinge vreun fiord
Şi să contemplu-n Sud albastrul pur al zării.
Cândva, cu prea iubita mea soţie-am stat
La o terasă pe Canale-Grande, în Veneţia
Ne-a răcorit apoi zăpada din Elveţia
Şi-a Dunării izvoare în munţi, leam admirat.
Cu Saşa Haitzman, pe o uliciară,
În Moskova cârciumăreasă-a lui Esenin
Am degustat, adus din Georgia, un vin
Şi-am închinat pentru Matrioşca lui, fecioară.
O, câte astfel de momente îmi stau în amintire
De-ar fi să deapăn firul lor ca din poveşti
Mi-ar trebui zile şi nopţi de vorbe bătrâneşti
Să le re-nviu cu spor de cântec şi iubire.
Însă, cu toate acestea stau de-acum
Retras după-o fereastră deschisă-spre pădure
Şi-n legănarea blândă a crengilor susure
Mă amăgesc păşind prin vis pe un alt drum.
E soare pe cer şi e soare în noi
Vara aceasta ne-a încins cu cădură
Nu mai plouă, nici atât nu e vânt
Ziua se trece încet, cu măsură.
Printre blocuri se-ntind umbre lungi
Ca mantii de ceară atârnând de pe ziduri
Mesteceni răzleţi, înfrunziţi prea grăbiţi
Îşi scutură mugurii ca pe reziduri.
Asfaltul se-nmoaie, se topeşte ca smoala
Ori-pe-unde calci laşi urme adânci –
Aşa e în viaţă, ce-are a face?, mergi înainte
Cu paşi apăsaţi ori te târâi pe brânci.
Uneori stai pe-o bancă în parc, sau aiurea
Moleşit de căldură, ţi-e dor de-un popas –
Poate eşti singur sau însoţit de o amăgire
Ce-ţi şopteşte-n ureche discret, fără glas.
E prea cald să te-apuci de-o lucrare
Stai şi-aştepţi, de-undeva, o idee să vină –
Nici cuvintele nu se leagă-n vreun vers
Nu ai chef de nimic, inspiraţia n-are să vină
Ţi-s prea vlăguite puterea şi gândul;
Anotimpul verii nu ţi-e prielnic, orice ai face
Te îndeamnă la tăceri, la visări neştiute –
Vrei-nu-vrei, doar răcoarea-nserării îţi place.
Din ciclul Peregrin prin anotimpuri