VLADIMIR TISMĂNEANU, ANTONIO GRAMSCI

FATALISMUL DETERMINIST ŞI VOINŢA ISTORICĂ

Care i-ar fi fost destinul dacă Antonio Gramsci n-ar fi încetat din viaţă pe 27 aprilie 1937? Ar fi denunţat procesele spectacol (show trials) de la Moscova din anii Marii Terori? Şi-ar fi asumat riscul de a nu-şi mai revedea familia aflată la Moscova? Ieşise din închisoare, putea trimite scrierile sale peste graniţă. Staliniştii, în frunte cu Palmiro Togliatti, secretar general al PC Italian şi membru al Prezidiului Cominternului, au confecţionat însă un Gramsci „orthodox“, „capo della classe operaia italiana“. Filosofia sa era practic văduvită de nervul ei vital. După 1956, lucrurile s-au schimbat. Opera gramsciană, cea deschisă, nu cea „aprobată“ şi mumificată de teologii cominternişti, a devenit bun intelectual public, stânga antistalinistă s-a revendicat din viziunea gramsciană despre societatea civilă, hegemonie, intelectualii organici, subiectivitate. Începeau noi decupaje şi deconstrucţii. Gramsci este citit în cheie umanistă şi istoricistă. Motiv pentru Louis Althusser să afirme că marxismul este „anti-umanism theoretic“ şi un anti-istoricism.

Ironia sorţii a fost ca un turnător şi denigrator al lui Lucian Blaga, cel care îi făcuse doar bine, un ins cu numele Pavel Apostol, să fie prefaţatorul volumului de scrieri al lui Antonio Gramsci apărut la Editura Politică, în 1969, la ceasul scurtei şi rapid avortatei liberalizări româneşti. După care, nu mai puţin ironic, opera gramsciană, cea mai impresionantă şi fertilă expresie a marxismului occidental (Western Marxism), a fost apropiată la Bucureşti de către diverşi corifei ai „socialismului ştiinţific“, în versiunea sa dinastic bizantină. Aveau grijă să epureze implicaţiile protestatare, subversive, din creaţia filosofică gramsciană, croiau un Gramsci determinist, un apologet al „necesităţii înţelese“. Conceptul însuşi de „societate civilă“, esenţial în sociologia politică gramsciană, era golit de semnificaţia sa democratică, aceea pusă în valoare în filosofia Noului Evoluţionism, promovată de gânditorii Solidarităţii (Jacek Kuron´, Adam Michnik, Karol Modzelewski) în Polonia.

Pentru Gramsci, chestiunea era, cum poate societatea civilă ţine piept statului totalitar? Aşa l-am citit unii dintre noi în acele timpuri de „socialism multilateral dezvoltat“ şi, după decenii, cred că nu greşeam. Nu un Gramsci mortificat, prizonier al aparatelor ideologice ale birocraţiei, ci unul care afirma drepturile conştiinţei nefericite despre care scrisese Hegel în Fenomenologia spiritului, ale negativităţii împotriva constrângerilor colectiviste. Un Gramsci libertar, dacă vreţi.

Am publicat un articol analitic despre Gramsci în Revista de filosofie, l-am dezvoltat în teza mea de doctorat susţinută în 1979 (Revoluţie şi Raţiune Critică. Teoria politică a Şcolii de la Frankfurt şi radicalismul de stânga contemporan). Citesc acum cartea de amintiri a lui Constantin Boştină, fostul secretar personal al lui Nicolae Ceauşescu. L-am prins, fără a-l cunoaşte personal, ca preşedinte al UASCR, poziţie din care supraveghea presa studenţească. Scriam lunar în revista Amfiteatru, invitat şi susţinut de redactorul-şef Stelian Moţiu. Cred că era în 1978 sau ’79, când Stelian mi-a spus că articolul meu care urma să apară în câteva zile „a fost scos din pagină“ la indicaţia lui Boştină. Acum, acelaşi Boştină povesteşte despre căutările teoretice marxiste (reale) ale unor tineri intelectuali, încă aflaţi ori abia ieşiţi de pe băncile facultăţii, în paginile presei pe care o „îndruma“. Atunci era omul de maximă încredere care oprea „la timp“ ceea ce putem numi, citându-l pe Boris Pasternak, tradus de Marin Sorescu, „isprăvi cu-n dedesubt primejdios“. Articolul se intitula Fatalitate şi voinţă istorică la Antonio Gramsci. Pledam pentru ceea ce istoricul ideilor Martin Jay a numit „imaginaţia dialectică“.