Coroanele uscate, coroanele verzi

 

Puţine lucruri am detestat în viaţă,

Printre ele coroanele mortuare şi

Pe cele somptuoase ale orgoliului,

Şi pe cele cu petale fanate ale naiv

Distratului care se gândeşte la cel

Dus, omiţând să cerceteze de mai

Aproape împletitura de trandafiri

Vechi şi garoafe spălate de ploaie.

 

O reţea de sârmă le ţine drepte pe

Amândouă, corole şi amintiri, pe

Care zumzetul albinelor le ocolesc,

De ce s-or fi ferind de atingerea lor

De lucrarea inevitabilă care e aici?

Nu sunt flori în coroanele depuse

Pe capacul bărcii prietenului sau

Al rudei iubite, sau indiferente?

 

Rupte, secătuite, şi-au pierdut roua

Şi cu ea tot ce ele au avut mai bun.

Să mirosim cu vârsta a vechi? Toţi?

Cum miros volumele abandonate,

Prin ganguri, la colţuri de stradă?

 

Cărţile multora dragi, odată, dorite,

Au pagini zdrenţuite, biete homeless,

Cine să le răsfoiască? Degetele cui?

 

Cele slăbite? Cele agile pe tastatură?

Albinele, viespea, lăcusta vor sucul

Proaspăt, sângele tînăr. Nu se vor pune

Pe copertele ca florile de câmp, nici

Greieri, nici lăcuste, nici furnici, deşi

Furnicile încep ceea ce vor desăvârşi

Viermişorii argintii, râmele, limaxul,

Lucrarea universală, inevitabilă, rece.

 

Dar după câteva zile coroanele arse

Încep să înverzească, bobocii se iţesc

În locul corolei vestejite, uscată, încep

Să se trezească sevele, sângele în trupuri

Se aude, năvalnic, vasele liberiene urcă

Spre coroana brazilor limfa nouă, se simte

Primăvara-n arborii cu muguri lipicioşi…

 

Ai curajul lui Petru să-l întâmpini? Vrei

Să te avânţi, păşind pe lespezile mării,

Pe dale lichide? Ai curajul femeilor care

Poartă-n vase de lut miresme funebre,

Când noaptea se-ngână cu ziua? Mur

Mur de cîntec livid. Pe pietre aluneci.

În sfârşit, sfârşite. Şi Mormântul e gol!

,,Unde l-aţi pus, domnule grădinar?“

Ochii sau inima îl recunosc în cămaşa

Nouă de raze?

 

Vizita ratată

 

 Poetului Kovacs Andras Ferenc

 

Visam, după ce pleacă toţi, să pătrundem în

Palatul Minotaurului, între zidurile roşii,

să contemplăm minunea cupolelor aurite,

icoanele ferecate în argint din trei biserici,

trei nuferi deasupra mlaştinii sângelui, da,

sânge de om, prieteni deveniţi duşmani sau

favoriţi ai puterii interogaţi şi apoi executaţi.

Eu am ezitat, el s-a dus. Dacă m-ar chema din

nou, m-aş duce. Dar nu mai e acum nicio cale.

 

Îl chema Francisc, abia ne împrietenisem, dar

am avut de la început încredere în numele lui,

ca al protectorului din Umbria verde şi mistică,

cum mi se dezvăluise, tânăr, în splendoare.

 

Marea pe ţărmul căreia ne plimbam liniştiţi,

era mai nordică, dar avea totuşi pentru noi

chiar ,,culoarea vinului’’, ca în Homer. Vin de

care soi ? Întrebare inutilă, vinul mi se pare

o abstracţie misterios-inexprimabilă.

Al vinului băut într-un restaurant de pe

Arbat, vin dens ca berea băută de Celan,

înainte de a se scufunda în Sena pentru a

îşi aminti, sau a uita ceva, care nu suporta

nicio o amânare, ceva declanşându-se ca

ropotul ploii sau explozia de obuz ori mină.

 

O sticlă la două pahare e mult?

Să fi fost şi al treilea nevăzut de faţă?

 

Eram fraţi, nu de sânge, de crez şi speranţă,

aşezaţi la o masă simplă, ca în agapele antice,

puţin cam tensionaţi, vorbind, mai relaxaţi,

dacă şi catedrala cu numele Mântuitorului,

putuse fi detonată, iar în locul ei, se făcuseră

bazine de înot, aşa acum din alte lăcaşuri sacre

au improvizat magazii şi depozite de cereale,

cine ne garanta că nu se pot repeta grozăvii

moscovite şi mai absurde?

 

Ne aminteam ciudăţenii din copilăria socialistă,

cum cutreieram străzile din Satu Mare, el, pe cele

din Cluj, eu, să colectăm fier vechi, nu să-l vindem,

eram doi pioneri bravi cu simţul datoriilor vârstei,

să hrănim furnalele patriei, băteam la porţi, sunam,

ne lăsau prin şoproane sau grădini să dăm de sobe,

burlane, unelte ruginite, biciclete, un Pegas avusese

şi el, i se potrivea de minune. Băiatul şi bicicleta.

 

Când ne-a părăsit, a încălecat pe Pegas, dintr-un salt,

pedalează pe şoseaua de dincolo, el ne vede dar noi

nu-l vedem.Dacă îl strig mă aude? Să-i strig numele ?

Dacă îmi răspunde Il Poverello, Sărăcuţul din Umbria,

poet cântîndu-L pe Domnul, menestrelul devotat

Fecioarei Sfinte, il giullare di Dio, imnograful celest?

 

Poate l-a luat cel din cer pe el care a fost poet

pe pământ. Să-l fi primit sub rasa lui de sfânt-cerşetor,

cu cappucccio cam ros, cu mânecile cam zdrenţuite,

de atâta daruri oferite tuturor. Sf. Francisc, tu, care

îi absorbi pe toţi cei care-ţi poartă cu vrednicie

numele, înfăşoară-l şi pe el în mantia ta înstelată!

(un bruion al poemului, scurt, în Viaţa Românească 5, 2024)