ION BOGDAN LEFTER, GÎNDURI ŞI NOTE POST-„LUNEDISTE“

Dispariţia lui Nicolae Manolescu e şocantă ca a oricărui om în plină activitate. Chiar dacă ajunsese la o vîrstă avansată, conducea Uniunea Scriitorilor şi România literară cu mînă fermă. Era întotdeauna prezent, cu mare conştiinciozitate, „la serviciu“. Şi a scris constant pentru revistă, număr de număr, săptămînă de săptămînă, editoriale şi alte mici comentarii literare, mai larg-culturale sau pe teme politice, sociale, educaţionale, de cele mai multe ori polemice. Nu încetinise ritmul, părea că va continua aşa mult şi bine. Cum să se întrerupă totul brusc şi definitiv, aşa, din senin?!

Mai era şi mitologia longevităţii pe care şi-o cultivase glumeţ. L-am auzit în repetate rînduri vorbind despre mama lui nonagenară, apoi centenară, stinsă din viaţă abia la 102 ani (dacă nu greşesc). O pomenea zîmbind şi nu doar sugera, spunea că are de gînd să ajungă şi el la sută. La care adăuga invariabil povestea despre aniversarea lui Iorgu Iordan la împlinirea a 9 decenii de viaţă. Cînd cineva i-a urat lingvistului, din partea întregii adunări, să se revadă peste 10 ani pentru sărbătorirea centenarului, el ar fi răspuns: „Numai să apucaţi!“. Avea să se stingă puţin înainte de-a împlini 98. Prin comparaţie şi ţinînd cont de vitalitatea lui Nicolae Manolescu, care nu împlinise în noiembrie 2023 „decît“ 84 de ani, finalul brusc pare intempestiv, prea grăbit, nedrept.

La plecarea sa – gînduri de tot felul

Amintiri din juneţe, de cînd, student nu la Litere, ci la Engleză, după ce frecventasem minusculul cerc de-acolo, shakespearianul „Prospero“, am descoperit, în februarie sau martie 1979, Cenaclul de Luni. Acolo l-am văzut pentru prima oară.

Pe urmă mi-a fost profesor la un curs de proză interbelică.

Şi-au urmat multe de-a lungul anilor şi deceniilor, pe ambele talgere ale balanţei. Pe de-o parte – apropieri, complicităţi, colaborări, într-o relaţie care a rămas una între colegi din generaţii diferite, dar a şi evoluat spre camaraderie, susţinere reciprocă, colegialitate propriu-zisă, la „locul de muncă“, la Litere, după ce-am putut intra şi eu în Universitate în 1990, după căderea regimului comunist, în aceeaşi catedră, ajungînd pînă la o prietenie specială, cu momente preţioase, fără să ne fi văzut des. Pe de altă parte – au fost şi distanţări cauzate traseelor noastre de viaţă diferite, care ne-au condus uneori către zone îndepărtate şi-n anturaje aflate în raporturi tensionate. Însă n-am avut niciodată conflicte directe. L-am menajat cînd am putut s-o fac şi-am refuzat propunerile de participare la „manevre“ ostile care-l vizau. Am simţit şi din partea lui o prietenie bazată pe simpatie şi preţuire. Vechea camaraderie „lunedistă“ n-avea cum să se evaporeze. Ştiind că putem conta unul pe celălalt, nu ne-am solicitat servicii în afara rolurilor noastre fireşti: i-am oferit cîte un articol spre publicare în România literară şi-am apelat la susţinerea lui în situaţii universitare standard ori în alte momente în care Uniunea Scriitorilor îşi asistă membrii în conformitate cu statutul său; iar el m-a rugat să-l ajut în anumite momente, de pildă cînd am fost director al Şcolii Doctorale Litere şi erau de bifat formalităţi legate de tezele pe care le îndruma.

Şi-atunci… cum să descriu lungile noastre discuţii din biroul lui de la Uniunea Scriitorilor, cam din ultimul deceniu şi mai bine, cam de două ori pe an, cînd mergeam la el cu mici probleme de rezolvat, de obicei cele de birocraţie universitară? Bifam repede ce era de bifat, semna hîrtiile pe care i le adusesem, apoi stăteam de vorbă „ca pe vremuri“, ca-ntotdeauna, ca-ntre fostul profesor şi fostul student, ca-ntre conducătorul de cenaclu şi unul dintre „lunedişti“, ca-ntre colegi de literatură şi de profesorat, unul mai vîrstnic şi-unul mai tînăr, ca-ntre prieteni. Doamnele care au vegheat de-a lungul anilor secretariatul preşedintelui Uniunii, Adriana Stoica şi-apoi Mădălina Marcu, ştiau că, atunci cînd îl vizitam, trebuiau să ne lase singuri şi stopau obişnuitul pelerinaj. Colaboratorii săi cei mai apropiaţi îndrăzneau să întredeschidă uşa, dar el nu le făcea semn să intre, aşa că se retrăgeau. I-am spus de cîteva ori că poate-l ţin prea mult, însă prefera să mai stăm de vorbă. Despre ce-am mai făcut amîndoi şi despre ce era nou în literatură, în ţară, în lume. Poveşti. Amintiri. Clarificări. Mărunţişuri. Glume. Una-alta…

Note post-„lunediste“, căci despre cum a fost la Cenaclul nostru am mai scris în ocazii varii. Vezi şi explicaţiile din Fratele mai mare, textul pentru cartea aniversară Nicolae Manolescu – 70, alcătuită împreună cu Călin Vlasie în 2009, reluat în încheierea culegerii mele, Nicolae Manolescu: de la cronica literară la „Istoria critică…“ (tot de-atunci). De (re)citit şi mărturisirea lui tandră din Cenaclul de Luni – 40, volum compus de aceiaşi (eu şi C.V.) în 2017: „Amintirea Cenaclului mi-a rămas la fel de vie şi de dragă după atîţia ani. […] În ce mă priveşte, am ţinut şi ţin la voi toţi, chiar şi la cei care mi-au întors spatele sau au crezut de cuviinţă să mă conteste public“… Semnătura de-acolo: „Profesorul vostru de literatură,/ Nicolae Manolescu“ (vol. cit., p. 11)…

Cînd Cenaclul a fost interzis, în toamna lui 1983, a încercat să-l salveze. S-a dus la „forurile“ politice care se ocupau de Universitate şi de cultura din Bucureşti. Nu i-a putut convinge pe activiştii de-acolo. Fără să ne fi sfătuit, nici el, nici noi n-am făcut „scandal“. Măsurile represive ne-ar fi putut reteza aripile. Am mers împreună înainte, ofensivi şi subversivi, punîndu-i în dificultate pe gardienii ideologici ai regimului.

La scurt timp după interdicţie, Radu Călin Cristea ne-a invitat pe toţi la un nou cenaclu al… CFR-ului, Căile Ferate Române. Repartizat la Chişineu-Criş, în zona sa natală, reuşise să se întoarcă în Bucureşti pe un post de pe lîngă clubul de fotbal Rapid, al Ministerului Transporturilor, pentru care avea să alcătuiască… programele de meci. Soţia unui înalt demnitar comunist, Vasile Pungan, era directoarea Muzeului CFR, în a cărui sală de festivităţi ne-am adunat foştii „lunedişti“! Pe scenă, la masa „prezidiului“ – Nicolae Manolescu şi, invitat de el, Ştefan Aug. Doinaş. Ne amuzam cu toţii de situaţie, mai puţin directoarea, care trebuie să se fi mirat de buna-dispoziţie generală. Probabil că n-a înţeles nici versurile care s-au citit, în linia noastră obişnuită. Abia după două-trei săptămîni s-au prins responsabilii politici ai locului că, fără să ştie, patronau „reîncarnarea“ unui cenaclu interzis. Aşa că ne-au mai interzis o dată.

La Cenaclul din Tei, în complexul de agrement pentru tineret de pe malul lacului omonim, parcă Nicolae Manolescu n-a participat. Proiect al revistei Viaţa studenţească la care am participat mulţi dintre noi, foştii „lunedişti“, într-o altă încercare de „resuscitare“.

Ne-a invitat la Zilele culturii călinesciene de la Oneşti, unde juca un rol de vedetă răsfăţată. Se aduna acolo crema criticii literare a anilor 1980 pentru cîteva zile de colocviu, de conferinţe şi dezbateri extrem de interesante. Am participat la mai multe ediţii succesive, cred că după interzicerea Cenaclului. Ştiu că adusese mai întîi un grup de poeţi „lunedişti“, apoi i-a chemat pe criticii grupului, adică pe Radu Călin Cristea şi pe mine, ca şi, în continuare, pe Mircea Cărtărescu şi probabil pe alţi cîţiva poeţi. Pe lîngă rundele serioase şi foarte substanţiale, mai erau şi plimbările vesele, mesele conviviale şi alte episoade de completare agreabilă a programului. Am jucat – bunăoară – cîteva meciuri de fotbal între echipe scriitoriceşti, pe teren mic, de handbal, asfaltat: echipa Cenaclului de Luni, cu el şi noi, contra celorlalţi. Inutil să precizez învingătorii, căci avantajul tinereţii nu putea fi întrecut. O dată ne-a fost făcută şi invitaţia cam abracadabrantă de a face… înot într-o piscina sportivă, acoperită. Ni s-au adus special costume de baie noi! Gazdele s-au arătat aproape ofensate de lipsa de entuziasm a participanţilor la colocviu, majoritatea de vîrste medii sau mai avansate. Aşa că el şi noi, „lunediştii“, ne-am hotărît să asigurăm spectacolul, tratînd totul cu ironii şi risipind astfel stînjeneala!

Tot acolo – glume şi farse. Victima celei mai amuzante: Constantin Crişan, adept al criticii sociologice, în special franceze. Nu mai ştiu a cui a fost iniţiativa, însă grupul vinovaţilor a fost cel din jurul lui Nicolae Manolescu. Ne-am hotărît să inventăm un sociolog american, deci dintr-o cultură pe care Costică Crişan o ştia mai puţin, şi să ne referim la el în secţiunea condusă de victimă. Eu, anglist şi americanist, am propus să ne referim la un „Jack Ribbon“, adică „Jack Panglică“, autor al unei cărţi pentru care am ales concepte la modă şi-atunci, şi azi: Technology and Humanities, chipurile publicată la M.I.T. Press, editura Massachusetts Institute of Technology, universitatea la care preda Noam Chomsky, idolul meu din studenţia anglo-americanistică, în vremuri în care încă mai era la modă lingvistica generativ-transformaţională. La începutul dezbaterii asupra temei propuse de Costică Crişan, am lansat numele şi titlul, am explicat despre ce-ar fi fost vorba în carte şi-apoi m-au urmat Radu Călin Cristea, pătruns de importanţa contribuţiei ştiinţifice a lui „Jack Ribbon“, Mihai Zamfir, care l-a citat şi el pe „american“ pe-un ton preţios-pedant, şi Nicolae Manolescu, zîmbitor-volubil, de parcă toată lumea l-ar fi cunoscut pe numitul „Panglică“ în afară de coordonatorul secţiunii, care parcă-parcă s-a gîndit că ceva nu e-n regulă, însă n-a reacţionat nicicum. L-am auzit de mai multe ori pe Nicolae Manolescu povestind cu mult haz tărăşenia.

Într-una dintre călătoriile cu trenul spre Oneşti, am alcătuit într-un compartiment un „clasament“ al celor mai importanţi poeţi români dintotdeauna. Ne-am alcătuit fiecare cîte o listă de 10 nume şi le-am centralizat. Participanţi: Nicolae Manolescu, întotdeauna pus pe şotii, Alexandru Piru, Radu Călin Cristea, cred că şi Mihai Zamfir şi… oare vor mai fi fost şi alţii?! Ştiu sigur c-am păstrat „docomentele“, deci le voi găsi cîndva în jungla de hîrţoage din casa noastră. Aveam să mai organizez peste ani marele scrutin pentru desemnarea „romanului românesc al secolului XX“…

În „lumea literară“ nu întîlneai doar amiciţii şi veselii. Nici măcar între foştii „lunedişti“! La un moment dat, nu mai ştiu exact în ce an, însă sigur înainte de 1987 (am în gînd un reper anume…), Nicolae Manolescu şi-a dat seama că între cîţiva dintre noi apăruseră tensiuni crîncene şi ne-a chemat la el acasă să ne împace, în Cartierul Berceni, nu departe de magazinul BIG. Au fost de faţă Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Mircea Cărtărescu şi eu. Unul dintre ei mi-a reproşat că nu-i susţin destul şi scriu elogios despre autori de alte orientări. „Dar el e critic, trebuie să-i înţeleagă pe toţi scriitorii!“, m-a apărat gazda. Nu cred că ne-am împăcat pe loc, însă nici mult n-au mai rezistat supărările dintre noi!

L-am invitat pe Nicolae Manolescu la masa rotundă despre Cenaclul de Luni din numărul 3/19 ianuarie 1990 al Contrapunctului, revista pe care am lansat-o, generaţia noastră, imediat după Revoluţia din decembrie 1989 (dezbatere inclusă şi în cartea mea Prietenii din povestea literaturii, 2013, reluată în Cenaclul de Luni – 40, culegerea din 2017).

A participat la evocarea Cenaclului la împlinirea a 25 de ani de la interzicerea din 1983, în 2008 (ratasem împlinirea, în 2002, a unui sfert de secol de la fondare…). S-a ţinut în Sala cu oglinzi de la Casa Sadoveanu/ Casa Monteoru, sediul de-atunci al Uniunii Scriitorilor (pierdut în 2013 în favoarea moştenitoarei familiei Monteoru). Transcrierea – în acelaşi volum Cenaclul de Luni – 40.

În 2009, cînd pregăteam cartea aniversară pentru cei 70 de ani ai lui, i-am luat un lung interviu care avea să deschidă sumarul. L-am bombardat cu întrebări „monografice“, scotocind după detalii biografice mai puţin sau deloc ştiute. Iarăşi – de (re)citit.

A participat la lansarea reeditării Cinci-ului, la Bookfest 2011. Vesel, glumind despre scurgerea timpului. Eram acum noi mai vîrstnici bine decît era el cînd ne scrisese prefaţa!

Lansarea Cenaclului de Luni – 40 a găzduit-o chiar el, în actualul sediul al Uniunii Scriitorilor, în anexa Casei Vernescu, în Sala de Consiliu.

E-adevărat că, deşi relaţiile lui cu bună parte dintre „lunedişti“ au rămas apropiate, nici unul dintre noi n-a făcut parte din anturajele sale din perioada postcomunistă. Cîţiva, nu mulţi, s-au distanţat de el şi şi mai puţini l-au atacat, l-au contestat, l-au denigrat, din păcate…

Un fir „lunedist“ avea să se-mpletească şi-n istoria Istoriei critice a literaturii române, finalizată în urma unui „contract“ cu Călin V. – o înţelegere, o convenţie, un „joc“ bazat pe relaţia maestru-discipol, Călin fiind unul dintre foarte puţinii studenţi prezenţi încă de la prima şedinţă a Cenaclului de Luni, pe 2 sau 3 martie 1977 (există două datări ale epocalului moment, cu una sau două seri înaintea celei a marelui cutremur din 4 ale acelei luni…). Nicolae Manolescu scrisese volumul I înainte de Revoluţie şi-l publicase în 1990, apăruseră alte capitole despre autori de secol al XIX-lea în culegerea Poeţi romantici, în 1999, însă, furat de agitaţiunile de după schimbarea de regim politic, se oprise, de fapt. A acceptat „provocarea“ şi, de la Paris, unde a fost ambasador al României pe lîngă UNESCO, i-a trimis fostului „lunedist“, devenit editor, capitol după capitol, scrise de mînă, pînă cînd cartea a fost gata.

La Cafeneaua mea critică, la finele lui noiembrie 2008 – avanpremiera lansării de la Tîrgul Gaudeamus. Năvală de scriitori dornici să afle cu o clipă mai devreme ce e în carte!

Numărul din aLtitudini, cea de-a treia mea revistă, despre Istoria critică…, ilustrat cu fotografiile pe care le făcusem în Pavilionul central al ROMEXPO, unde avusese loc lansarea, cu mulţimea de sute de oameni acoperind podiumul de la baza scărilor de coborîre la parterul vastei construcţii circulare şi întreg „amfiteatrul“ largilor trepte care urcau spre intrarea principală.

Şi cîte şi mai cîte, mai mult ori mai puţin „lunediste“…

4 aprilie 2024. Filmez la Casa de licitaţie Historic pentru următorul lor eveniment, Arta de a scrie, programat pentru 22 aprilie. Ofertă de cărţi vechi, cu şi fără autografe, manuscrise, scrisori, fotografii, ilustraţii de carte, în profilul instituţiei-gazdă. Şi-o serie de fotografii cu scriitori cam dinspre finalul anilor 1960 şi de la începutul deceniului următor. De Liana Grill. Între imaginile expuse pe pereţii casei de licitaţie – un portret al lui Nicolae Manolescu tînăr, într-un ancadrament din coloane înalte de revistă, probabil de la Contemporanul, de dinainte de mutarea lui la România literară, uşor înclinate. Din mijlocul lor, apare figura aplecată în direcţie inversă, în semiprofil, focalizată de la fruntea cu o şuviţă de păr rebelă şi pînă la bărbia incompletă, cu jumătăţi de obraji la vedere, acroşanţi fiind ochii ficşi, pătrunzători, îndreptaţi spre un punct lateral: privirea scormonitoare a cronicarului ivit din mijlocul paginii de gazetă, de unde „monitorizează“ apariţiile editoriale, evoluţia literaturii române…