MARIAN PAPAHAGI, „O ANUME NECESITATE A SPIRITULUI“

Scris şi publicat în decembrie 1989, textul lui Marian Papahagi despre opera lui Nicolae Manolescu este o sinteză critică întru totul actuală şi astăzi, cu atît mai mult cu cît defineşte deja şi perspectiva din care este scrisă Istoria critică a literaturii române, aflată atunci în stadiul de elaborare. (I.V.)

Scriind cronică literară şi recenzie, eseu critic şi studiu monografic (împins uneori, cum se întîmplă cu Arca lui Noe, pînă la dimensiunile unui tratat), alcătuind antologii şi prefaţînd ediţii de clasici ai modernităţii literare româneşti, lucrînd acum (sînt martore paginile publicate în Revista de Istorie şi Teorie Literară) la o Istorie a literaturii române de la origini şi pînă în prezent, Nicolae Manolescu a abordat – cum se spune – toate genurile metaliteraturii. Cronicarul literar publică săptămînal, în chip practic neîntrerupt, de 27 de ani, ceea ce dă, pentru amatorii de statistici elocvente, materia a treizeci de cărţi, pe lîngă cele vreo douăzeci efectiv apărute. Citirea lor în succesiune – cu eventualele neconsecvenţe sau „revizuiri“ pe care le conţin – ar echivala cu o fascinantă trecere în revistă a unei întregi epoci literare. Într-o pagină revelatoare din Arca lui Noe, Nicolae Manolescu consemnează un punct de vedere de o incontestabilă sinceritate: „Un critic – spune el – nu scrie de obicei despre ce i-ar plăcea să scrie. Plăcerea constituie pentru el un criteriu secundar şi nu hedonismul se află la originea actului critic, ci o anume necesitate a spiritului, care substituie dorinţei un sentiment de obligaţie.“. Spiritele frivole şi superficiale nu-şi recunosc niciodată alte obligaţii decît acelea decurgînd dintr-un narcisism de structură. Pasajul de mai sus ajută aşadar la a situa exact, printre paradoxuri, aşa-zisa „frivolitate“ a scrisului lui Nicolae Manolescu, pe care el însuşi părea a şi-o recunoaşte. Cred că Mircea Martin a intuit bine dualitatea substanţei psihologice a autorului, cînd a văzut în el un „mare muncitor care îşi maschează cu pudoare travaliul“, alegînd, fără ezitare, „între a afecta gravitatea şi a afecta neseriozitatea“, a doua formulă. Cu precizarea importantă că această aşa-zisă „neseriozitate“ e un efect de stil, o impresie născută din extraordinara cursivitate şi limpzime a exprimării criticului. Sub acest unghi „neseriozitatea“ sa e un omagiu adus cititorului, într-un domeniu, acela al persuasiunii şi judecăţii, unde alternativa la expozeul fumegos şi căznit din pricina efortului pretins de împrumutul ideilor la modă nu este, adesea, decît uscăciunea didactică a argumentării plate. Lui Nicolae Manolescu i s-a putut reproşa (şi unii, prin săptămînale obscure şi-au făcut o specialitate din aceasta) că scrie fermecător şi personal, un defect de neiertat, într-adevăr, ce trebuie „imputat“ criticului, alături de inteligenţă şi de talent, ca şi de o stare mereu tonică a spiritului său.

Scrisul îndelungat în perimetrul unei culturi îşi creează, prin forţa muncii stăruitoare şi a unui devotament pe care nu e exagerat să-l raportăm, dincolo de cuvintele mari, la soarta însăşi a literaturii în care cel ce scrie se recunoaşte, anumite drepturi morale. Exercitarea lor, pe de o parte, şi recunoaşterea lor, pe de alta, rămîn însă deopotrivă un test psihologic şi unul cultural. O nerecunoaştere sau o flagrantă nedreptate devin pentru unii suferinţe morale şi pot sfîrşi prin a da o turnură accentuat resentimentală manifestărilor lor; după cum elogiul constant şi spontan ajunge, la alţii, pînă la a fi de-a dreptul pretins, ca un indispensabil drog. În această privinţă mi se pare că Nicolae Manolescu, simplu lector universitar la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii din Bucureşti, cronicar literar en titre al revistei România literară, dă un exemplu uimitor prin constanţa tăriei de caracter. El îşi face punctual cursurile la Universitate, fiind unul din acei profesori (nu folosesc majuscula din repulsie pentru emfaza tipografică), aleşi pe degetele de la o mînă, pe care studenţii şi foştii studenţi şi-i revendică, pe bună dreptate, cu orgoliu, îşi duce la fel de punctual, în fiecare luni, foiletonul critic la redacţie, se aşează în fiecare zi la masa de scris pentru a lucra la cartea ce-l preocupă (mai de curînd, pentru a întreprinde efortul maxim al domeniului criticii: lectura şi interpretarea unei literaturi în integralitatea ei), şi aceasta cu acelaşi invidiabil şi vizibil interes (ce nu se poate mima şi nici truca) pentru ce face, fără să aştepte recunoaşteri (ceea ce nu ne scuteşte de a i le datora), cu o egalitate a umorii şi a seninătăţii de spirit ce nu exclud tensiunea intelectuală, dar în afara cărora nu se poate întreprinde nimic de durată. Am fost surprins să aflu altădată că Nicolae Manolescu, în care s-a văzut adesea un „călinescian“ (voi reveni) sau un temperament mai degrabă dispus să se recunoască în valorile culturale de „tip“ francez, studiase germana la facultate: azi înţeleg mai bine că o anume siluetă neagră, avînd conturul rococo atît de caracteristic al filosofului din Königsberg, poate fi şi pentru critic un delicat memento vizual al exactităţii şi al preciziei. Căci, la urma urmelor, de ce ar fi autorul Criticii puterii de judecare revendicat numai de filosofi şi nu şi de criticii înşişi, el care a disociat inegalabil între geniu şi gust, între facultatea creatoare şi „puterea de judecare“?

S-a purtat o vreme la noi un orgoliu al distanţării faţă de metodologiile critice şi, iarăşi, dintr-o astfel de atitudine s-a făcut un fel de canon, activ în chip obscur, uneori, chiar şi astăzi. În ce mă priveşte, cred că Nicolae Manolescu e tot ce poate fi mai departe de un spirit neinteresat de metodă, dacă nu confundăm rigoarea intelectuală cu dogmatismul şi dacă nu reducem atitudinile posibile la un număr dat dinainte. „Infidelitatea“ lecturii era ea însăşi o metodă, şi, dincolo de legitimitatea ei de principiu, i se poate recunoaşte şi oportunitatea istorică, prin reacţie la „metoda“ absolută a ideologismului realist-socialist. Relaţia criticii cu ideologia (în sensul cel mai larg cu putinţă: cu lumea ideilor literare, politice, filosofice etc.) e mult prea complexă pentru a putea fi redusă la o dogmă şi ieşirea de sub imperiul acesteia din urmă, prin „infidelitate“, era nu numai necesară, ci reprezenta o condiţie inevitabilă şi indispensabilă de supravieţuire culturală. Atunci cînd la noi întoarcerea spre rigoarea critică a devenit un obiectiv aflat în prim-plan, şi cînd ea părea să se poată situa mai degrabă în incinta istoriei literare, Nicolae Manolescu a scris monografii critice, pe o linie deschisă de Contradicţia lui Maiorescu şi dusă pînă la cărţile despre Sadoveanu şi Odobescu. Deceniul al optulea a fost prin excelenţă unul al recitirii întregii literaturi române, pentru a deveni spre capătul său, unul al resituărilor teoretice. Într-o pagină din Teme 3 Nicolae Manolescu mărturiseşte un interes de tinereţe pentru comparatismul de tip universitar şi pozitivist: confesiune utilă pentru a data constanţa unor preocupări de natură teoretică, mereu prezente, în ciuda schimbării termenilor specifici, al căror reflex indirect sînt toate cărţile autorului. Arca lui Noe, de pildă, conţine, pentru cine ştie să citească, o sumă de repere vădind un viu interes faţă de sociologia literară, îmbinat cu atenţia faţă de consideraţiile emise în planul retoricii moderne a romanului. Despre poezie e (şi) un scurt şi dens tratat, post-structuralist şi semiotic, de poetică. Indiferent de eventualele critici ce se pot aduce unei soluţii sau alteia – aşa cum trebuie să fie în stare a suporta orice construcţie intelectuală adevărată – nu se poate susţine în nici un caz imaginea unui Nicolae Manolescu critic „pur“, neinteresat de teoria literaturii. De altfel, critici „puri“ nici nu există şi n-au existat niciodată. Nu pot adăuga decît că am motive personale să admir desăvîrşitul fair play cu care autorul a întîmpinat obiecţiile aduse unora din punctele sale de vedere, o atitudine „più unica che rara“, cu o vorbă italienească.

Distanţa faţă de un risc al anchilozării critice Nicolae Manolescu şi-o ia prin „temele“ sale, pagini admirabile de eseu înţeles „ca o provocare adresată tocmai rutinei din meseria noastră“ (cum spune el în Teme 5 – Julien Green şi strămătuşa mea). Temele sînt o mostră de supleţe intelectuală şi de adaptare critică la diversitate: Nicolae Manolescu nu le scrie nici ca un comparatist, nici ca un specialist în vreuna din multele literaturi din care citeşte. El este aici, ca şi în cronicile sale, întîi de toate un cititor sau, dacă vrem, un critic care citeşte nu numai din acel „sentiment de obligaţie“, în sensul specific dat sintagmei de către critic, ci şi pentru plăcerea sa şi a celor ce-l urmăresc. Ar merita să comparăm chiar aici felul de a citi literatura universală al lui Nicolae Manolescu şi al lui George Călinescu, de care, pe drept sau pe nedrept, criticul a fost de atîtea ori apropiat. G. Călinescu era fără îndoială şi un romanist (el ocupă un loc şi în italienistica românească şi e un remarcabil hispanist, ca să nu mai spunem nimic despre întinsele sale cunoştinţe de literatură franceză). Nu s-a subliniat în suficientă măsură în cultura noastră acest aspect al operei călinesciene: în orice caz, formaţia sa italiană îi conferă o poziţie cu totul singulară la noi (Radu Petrescu, el însuşi un cunoscător al literaturilor romanice meridionale, o intuia cu toată limpezimea) şi poate că, aşa cum s-a putut compune o carte despre Mircea Eliade şi Italia, s-ar putea alcătui una şi pentru Călinescu. Totodată, nu mă îndoiesc că va veni vremea cînd acel excelent eseu care este Impresii asupra literaturii spaniole îşi va găsi o traducere în castiliană. Nicolae Manolescu nu are o predilecţie anume pentru vreuna din literaturile străine, nici chiar pentru cea franceză (ba, i-aş găsi mai degrabă accentul unei preferinţe în direcţia literaturii germane sau a celor anglo-saxone). Dacă în generaţiile anterioare ale criticii noastre personalităţile s-au particularizat şi printr-o înclinaţie mai marcată faţă de una din marile culturi europene, generaţiile postbelice s-au format, din raţiuni complexe, mai degrabă în cultul valorilor autohtone. Pentru ele, mai mult decît pentru cele precedente (e vorba, oricum, de situaţii relative), valoarea formativă a literaturii şi a culturii noastre s-a vădit mai deplin. Era şi firesc, în fond, să fie aşa, căci dacă scriitorii români interbelici au avut conştiinţa superiorităţii lor culturale faţă de generaţia începutului de secol, căreia îi urmau, cei postbelici de după paranteza oficială proletcultistă din anii ’50 (după ce a susţinut superioritatea lui Neculuţă, I. Vitner s-a „întors“, cu mai mult profit şi mai bune rezultate, la Camus!) s-au format în admiraţia pentru valorile româneşti interbelice, cărora li se recunoaşte (oricît ar fi fost de ignorată aiurea) o dimensiune europeană. Ceea ce nu înseamnă, desigur, altceva, decît o nuanţare a atitudinii faţă de literaturile străine. Nicolae Manolescu citeşte, în fond, în volumele sale de Teme aşa cum citeşte şi în cronicile lui: curios şi interesat de obiectul în sine al lecturii sale, fără vreun copleşitor sentiment de reverenţă, adică normal şi fără inhibiţii. De aici o impresie de prospeţime a lecturii şi de comunicare imediată.

Şi totuşi există o filiaţie călinesciană de pus în evidenţă tocmai pentru că devine tot mai actuală. Atunci cînd, într-una din nu puţinele pagini accentuat confesive din Teme (aici, din Teme 6 – O uşă abia întredeschisă), el insistă asupra limpezimii exprimării critice („Nu-i rămîne criticului care vrea să se facă ascultat decît să se exprime cu toată claritatea; de;i (sau tocmai pentru că), vorbeşte despre literatură, care este un domeniu al ambiguităţii.“), el face în fond implicit o profesiune de credinţă de tip „clasic“. Pe de altă parte, evaluînd „reforma unghiului de vedere realizată de G. Călinescu“ în Istoria… sa (Teme 2), el crede că de ea va trebui să ţină seamă „orice viitoare istorie a literaturii noastre“ (deci – dacă aceste cuvinte îşi păstrează actualitatea – şi aceea pe care o scrie Nicolae Manolescu însuşi acum).

„Reforma“ în cauză consta în faptul că, spre deosebire de E. Lovinescu, care „scrie mereu cu sentimentul prezentului“, „G. Călinescu introduce sentimentul actualităţii în literatura veacurilor anterioare“. Aceasta echivalează cu faptul că, de pildă, „A începe o istorie cu Gr. Ureche şi a o sfîrşi cu prozatorii actuali implică o inocentă ipocrizie: căci noi citim pe Gr. Ureche după ce am citit pe prozatorii actuali.“. Aceste „prejudecăţi necesare“ (cine ar bănui că în această formulă Nicolae Manolescu e aproape de problematica filosofică hermeneutică a lui Heidegger sau Gadamer?) pe care le formează cultura s-ar putea să fie regăsite în Istoria literaturii române, aşa cum o scrie acum N. Manolescu şi ele vor putea fi trecute în beneficiul teoretic al unei „lecţii“ călinesciene. Dar, indiferent de aceasta (Istoria lui N. Manolescu va aplica probabil mai degrabă în spiritul decît în litera lui modelul imaginar al unei „istorii răsturnate“, fără a înceta, totuşi, să reprezinte o citire dinspre prezent – cu „prejudecăţile“ lui – spre trecut), indiferent de asemănări şi deosebiri, criticul a trecut de mult de momentul în care relaţia sa, afectivă sau intelectuală, cu moştenirea călinesciană mai putea pune o ipotecă grevantă sau o marcă tipologică asupra scrisului său. Departe de a fi debitor vreunui model, oricît de ilustru, el însuşi a ajuns, de mult, un model. De neurmat, ca toate modelele adevărate, care presupun excelenţa şi unicitatea, nu standardul şi seria. Şi e reconfortant să ştii că, dincolo de întîmplări şi vicisitudini, criticul Nicolae Manolescu îşi scrie mai departe cronica şi istoria, cronicar al actualităţii perene a literaturii noastre.

[1989]

Transcrierea şi colaţionarea textului

László Fogarasi.