NICOLAE MANOLESCU, ÎNGERUL CU O CARTE ÎN MÂNĂ

Mi s-a întâmplat deunăzi, în timp ce citeam întins pe pat şi acoperit cu un pled uşor, cum m-am obişnuit ca urmare, probabil, a frigului din case din anii de sfârşit ai regimului comunist, dar, cine ştie, şi dintr-un mimetism subconştient de pe vremea când o vedeam citind astfel pe celebra mea strămătuşă, mi s-a întâmplat, zic, să aţipesc, cu ochelarii pe nas, şi să scap cartea din mână.

Trezindu-mă, m-am gândit că, dacă m-ar fi văzut cineva, ar fi putut crede că am murit în timp ce săvârşeam cel mai important act din viaţa mea şi mă lăsam pradă singurei plăceri care nu ţine seama de vârstă. Mi-am amintit totodată, nu fără un fior, de cum a murit Florin Mugur, poetul al cărui tremur lăuntric semăna cu foşnetul frunzei uscate: în scaunul lui înalt din preajma raftului de cărţi, cu lumina aprinsă, dovadă că era noapte, cu ochelarii pe nas, fără să se ştie unde se afla cartea pe care, probabil, o citea. Căzuse, alunecase, fugise, fapt e că nu era de găsit. Cineva care l-a descoperit dimineaţa a povestit că îşi închipuise o clipă că doarme. Între somn şi moarte nu pare să fie, iată, o mare distanţă. Fericiţi cei care aţipesc în felul acesta, definitiv, citind o carte! Mi-am spus, când am aflat de cum murise Florin Mugur, că îngerul celuilalt poet îi veghease ultima lectură şi se făcuse nevăzut cu cartea lui în mână.

Mă obsedează de ceva vreme întrebarea dacă ultima carte dinaintea morţii (e vorba de moartea acelora care au citit toată viaţa) are vreo semnificaţie. Cum nu prea cred în simboluri, mi-am răspuns mie însumi că nu are. Asta nu m-a făcut să renunţ la a încerca să aflu ce carte a ţinut în mână îngerul de la căpătâiul celor care au citit până în ceasul din urmă. Am descoperit câte ceva, dar, de convins, nu sunt convins că există un înţeles ascuns în cartea asupra căreia închidem ochii.

Nu ştiu exact ce carte citea tatăl meu, acum aproape 25 de ani, când s-a stins, după o suferinţă de câteva luni. Ştiu doar că în acele din urmă luni nu mai era în stare să citească. Şi nu mă îndoiesc că, atâta vreme cât mai fusese în stare, fusese vorba de un roman poliţist, unul dintre cele aflate până astăzi pe o etajeră separată de restul bibliotecii şi situate la capătul patului (îmi dau seama acum că şi tata citea întins pe pat), fiindcă de mult tata nu mai citea decât astfel de romane, pe care le uita şi le relua la nesfârşit. Cartea care a stat la graniţa dintre viaţa şi moartea mamei este aceea de Amintiri a Zoei Cămărăşescu (rudă cu noi, de nu greşesc). I-o adusese prima mea soţie, care o vizita în fiecare joi. În sâmbăta dinaintea morţii (mama a murit într-o marţi, de Sfântul Petru, ziua onomastică a tatei), până dincolo de miezul nopţii, a citit-o cu dificultate, din cauza singurului ei ochi valid şi a marii oboseli care o cuprinsese după ce împlinise 100 de ani. Când scriu aceste rânduri, caut cartea, pe care sunt sigur că am luat-o cu mine, şi nu dau de ea.

Am dat, în schimb (ca să vedeţi cum e cu hazardul), de micul roman Zbuciumul inimii al japonezului Natsume Soseki, cu care mi-am inaugurat, aş putea spune, colecţia de ultime cărţi. Am luat-o de pe noptiera patului de la Spitalul Fundeni în care a murit Dana Dumitriu. Nu mai ştiu de ce m-am dus atunci tocmai la Florin Mugur, prietenul nostru, şi, răsfoind-o împreună, am descoperit pe pagina albă de la sfârşit câteva rânduri scrise de mâna Danei dintr-un jurnal datat 27 septembrie 1987, Ştefăneşti. Indescifrabile în mare parte, ele sunt, cu siguranţă, cele din urmă şi pe cea din urmă carte pe care o citise. Nu conţin nicio confesiune şi nicio dorinţă. Se referă la infiltraţiile cu care a debutat tratamentul pancreatitei acute declanşate cu două săptămâni înainte de sfârşitul ei la 10 octombrie.

Încerc să-mi imaginez, oarecum fără rost, fiindcă de când mă ştiu citesc la întâmplare, ce carte va ţine în mână îngerul meu.

(România literară, numărul 27, 23 iulie, 2010, rubrica Viaţă şi cărţi de Nicolae Manolescu )