Vestiar

• Mircea Radu Iacoban, Întrebarea vină n-are, Iaşi, Junimea, 2024. O carte care adună interviurile din presă, convorbirile de la posturile tv pe care le-a avut Mircea Radu Iacoban în ultimii 50 de ani. E o carte neobişnuită tocmai prin forţa redării vechilor noutăţi şi desluşirile pe care le prilejuieşte întrebarea. Pentru că, nu-i aşa, „nu răspunsul luminează, ci întrebarea”. Printre filele rememorării, îi regăsim intervievaţi pe Mircea Snegur şi Petru Lucinschi – preşedinţi ai Republicii Moldova, apoi, Rodica Lăzărescu, George Pruteanu, George Arion, Cristina Hermeziu, Sergiu Adam, Ioan Holban, Călin Ciobotari, Marian Nazat, Cassian Maria Spiridon, Serafim Saka, Dumitru Crihan, Mihai Cimpoi şi alţii. În a doua secţiune a cărţii, cel care întreba, adică Mircea Radu Iacoban, devine cel intervievat, prilej cu care ne mărturiseşte: „mi s-a arătat încă o dată că întrebarea nici vină, nici moarte nu are. (…) cu cât eram mai tânăr, cu atât mai multe consideram că am de spus. Pe măsură ce îmbătrânesc, constat că am tot mai multe de tăcut“.

• Pethő Lorand, zgomote din camera obscură, cu ilustraţii ale poetei şi artistei vizuale Elena Ilash, Zalău, Editura Caiete Silvane, 2023. Pethő Lorand este un poet aparţinând generaţiilor mai tinere, s-a remarcat şi ca traducător, mai ales din poezia română, pe urmele cunoscuţilor Balázs Attila şi Kocsis Francisko. Cele 41 de poeme ce alcătuiesc volumul de faţă te atrag într-o cameră obscură. De la primele versuri te încrezi că e locul din care, parafrazându-l pe poet, poţi să nu te mai revolţi, să te împaci cu tine şi să vezi cerul mai senin, dar, poem cu poem, te trezeşti într-o cameră capitonată cu frică şi mirosul terifiant al sfârşitului. Camera asta nu e nici subconştientul, nici inconştientul pe care ai vrea să le vezi ca pe nişte gropi ce se fac bine. E simbolul propriei vieţi, care defilează prin faţa ochilor cu un aer înecăcios şi ne strecoară în făptura plăpândă „aerul înecat al toamnei” şi netihna. Ne asigură că „toate trec” şi pe când respiri uşurătatea şi speri să se facă lumină, vezi cum doar „frigul mai rămâne” de noi, cei care „duhnim a lumânări arse la căpătâi” şi ieşim doar pe întuneric. Un volum tulburător, puternic vizual şi care la sfârşit lasă întrebarea ce rămâne în urma ta, cel din camera obscură în care frigul e agăţat de pereţi şi n-ai nici măcar o fotografie a ta în lumină, ci doar imaginea unui sine gheruind fericiri pe pereţii capitonaţi cu întuneric. (O.G.)