VASILE IGNA, „UN SENS, SENSUL LUI“

În 1968, cu un an înainte de debutul meu editorial, apăruse Metamorfozele poeziei a lui Nicolae Manolescu, o cărţulie de o sută şi ceva de pagini, cu un format numai potrivit să încapă în buzunarul din partea inimii, mereu la îndemâna celui ce încerca să înţeleagă câte ceva din rosturile poeziei şi din secretele facerii şi ale evoluţiei ei. Am înţeles, citind-o, şi nu am mai uitat niciodată, că aşa cum metamofozele poeziei nu pot fi explicate/condiţionate prin factori externi, ci prin „propria lor dialectică internă“, tot astfel o personalitate nu poate fi înţeleasă (deci nici explicată!) decât prin propriile fapte. A trecut de atunci peste o jumătate de secol şi unii-alţii se străduiesc azi să măsoare, cu tot felul de metri, cărţile şi faptele uneia din cele mai importante personalităţi culturale ale ultimului secol al mileniului abia încheiat. Nicolae Manolescu n-a fost un sfânt, avea, de altfel, o relaţie oarecum echivocă cu Divinitatea, o acompaniase mereu cu mitologiile şi cu productele fanteziei, „viaţă nici pe de-a-ntregul reală, nici pe de-a-ntregul inventată“. A fost, e adevărat, şef, lider, pontif, făcător şi desfăcător de ierarhii şi Liste pe care viitorul (de a cărui înfăţişare era din ce în ce mai sceptic) va da seamă. A fost, pe rând şi deodată, toate acestea, deoarece era îndreptăţit să fie. Probabil că şi alţii, din excepţionala generaţie de critici de după Războiul Al Doilea Mondial, ar fi putut să facă ceea ce a făcut el, dar niciunul nu era mai îndreptăţit decât el să o facă. Purtând cu aceeaşi naturaleţe hainele zdrenţăroase sau straiele boiereşti (dar niciodată uniformele!), sclavul devenise un Împărat al cărui sânge albastru izvora din paginile miilor de cărţi citite, spre a fertiliza solul, întotdeauna primitor şi rodnic, al celor scrise de el însuşi. Manolescu nu a avut niciodată reguli (ura regulamentele!), ci principii. Anticabotin, ironic, circumspect şi adversar făţiş al fundamentalismelor de toate sorginţile, era un sentimental care-şi reprima, e drept, cu oarecare dificultate, simţirile. Mi s-a părut adeseori că legăturile lui cu literatura aveau ceva din tandreţea lucidă cu care întâmpina şi înconjura prezenţa femeii, misterul ei imanent şi răsfrângerile acestuia în banalitatea şi previzibilitatea cotidianului. Un cotidian bulversant în care perfecţiunea nu este un atribut, ci o aspiraţie.

Până în urmă cu doar câteva săptămâni, omul Manolescu citea, râdea, se uita la meciuri şi la filme cu voluptatea unui supravieţuitor de lagăr, ce alăturase în modul cel mai firesc povara de a fi sever cu libertatea ordonatoare a spiritului critic. Doar că în urma lui nu a rămas un teritoriu pustiu, ci o provincie care nu va trebui recolonizată, ci remobilată. Cu gustul, intuiţia, probitatea estetică şi intelectuală ce i-au fost atât de proprii.

E şi unul dintre motivele pentru care, invocând în sprijin Metamorfozele poeziei, una din cărţile lui de început, am ales să închei aceste puţine, dar îndoliate rânduri, cu o concluzie care ilustrează, mi se pare, cel mai bine, credinţa care l-a condus în tot ceea ce a scris despre ceea ce el considera a fi una din cele mai delicate/tandre şi inefabile expresii ale spiritului uman: „Criticul introduce un sens, sensul lui, în concretul literaturii: acest sens va fi cheia muzicală a portativului de opere. O cheie care devine reală numai prin opere. (…) Orice mare poezie are o existenţă în lume şi o alta în afară de lume. De prima răspunde istoria, de a doua geniul“.