ŞTEFAN MELANCU, SUB SEMNUL CUANTICULUI NARATIV

Cu romanul Toate prezenturile ei, Editura Junimea, Iaşi, 2023, Dan Petru Cristea revine în spaţiul literaturii, după ce în 2010 a debutat cu un alt roman, Scaune de pluş, publicat în urma concursului organizat de Editura Cartea Românească – un debut întârziat, autorul fiind născut în 1951 şi, ca atare, încadrabil, biologic, în siajul generaţiei scriitoriceşti a anilor ’70. Mult mai cunoscută decât fişa sa de scriitor este cea profesională, autorul având o carieră universitară remarcabilă, axată pe domeniile matematicii, informaticii, cercetării în domeniul lingvisticii de ultimă oră, fiind răsplătit cu premii în domeniul ştiinţei şi tehnologiei informaţiei, cu numeroase studii în acelaşi domeniu, din 2015 având şi calitatea de membru corespondent al Academiei Române. De altfel, profilul profesional al autorului se regăseşte, sub aspect narativ, atât în romanul său de debut (unde protagonistul este un inginer de calculatoare, cu o existenţă proiectată distopic în societatea românească de la începutul anilor 2000), cât şi în recentul Toate prezenturile ei, unde, la fel, eroul central al acţiunii este legat de acelaşi domeniu al tehnicii. Mai exact, Petru, personajul-narator, are ca principală preocupare informatica şi lumea calculatorului, debutul romanului fixându-l ca fiind pasionat de teoriile informaticii de vârf şi de finalizarea unui grandios proiect, un dicţionar online al limbii române, alături de Gabi, o mai veche prietenă, preocupată, la rândul ei, de lingvistică. Punctul care declanşează trama epică îl constituie întâlnirea dintre Petru şi Gabi la o cafea, într-un bar de lângă Universitatea ieşeană, cei doi ascultând „în surdină Luz Casal cu Un ano de amor, iar noi vorbeam despre limbi şi păstrarea lor şi despre primii români care au scris româneşte şi am ajuns astfel pe nesimţite la Spătar“. Gabi îi vorbeşte, cu acelaşi prilej, despre Daniela, prietena ei aflată pentru câteva zile la Iaşi, care face „o teză de doctorat despre românul Milescu şi e acum în Florenţa“. Este, în fapt, momentul în care vor fi puse în ecuaţie temele dominante pe care acţiunea romanului le circumscrie: iubirea şi o anume istorie privindu-l pe Spătarul Nicolae Milescu, şi transgresând astfel prezentul înspre un surprinzător secol al XVII-lea.

Aflat într-un anume impas existenţial şi hotărât să lase deoparte munca „la dicţionare şi prelucrările lor digitale“, apucându-se „de ceva care să mă absoarbă şi să oblige la o modificare de ritm, neapărat într-un alt loc“, Petru o cunoaşte în zilele următoare pe Daniela, cea care îi va schimba brusc cursul propriei existenţe. Cunoscând-o, se simte sedus de ea, observă fascinaţia acesteia pentru Milescu („E un mare mister viaţa lui. Dar trebuie să o priveşti de departe pentru a-i înţelege frumuseţea“) şi totodată o familiaritate aparte ce pare, într-un mod la fel de tainic ca şi viaţa Spătarului, că depăşeşte cu mult graniţa unei simple preocupări doctorale. De acum, protagonistul va relata, în fapt, povestea sa desfăşurată pe parcursul a câtorva luni, „cronica acestei jumătăţi de an de graţie, cel mai intens din viaţa mea“, cu „speranţa că el mă va ajuta să pricep sensul anumitor lucruri, unele stârnite de mine, altele de alţii, în deplină ori mai puţină înţelegere a ceea ce aveau să se producă, toate însă antrenându-mă într-un neînchipuit iureş căruia nu i-am putut nicicum ţine piept“. Iar întreaga derulare epică este îndreptată înspre o permanentă alternare şi întrepătrundere a planului prezent – acoperit narativ de către cei doi, informaticianul Petru şi umanista Daniela, preocupată de istorie – cu planul trecutului, acaparat de imaginea şi personalitatea Spătarului. Liantul ce face posibilă o atare alternanţă îl constituie însăşi povestea de dragoste pe care protagonistul o relatează retrospectiv, din momentul primei sale întâlniri cu cea care avea să-i devină în puţin timp o iubită pe cât de pasională, pe atât de misterioasă. Ficţional, totul devine veridic printr-un cumul de factori antrenând o anume conjunctură în ordinea existenţialului protagonistului, odată cu combustia iubirii ce-i adună pe cei doi la un loc, aici regăsindu-se, de fapt, înţelegerea de profunzime pe care romanul, în ansamblul lui, îşi propune să o reveleze: iubirea poate angrena şi condiţiona destinul uman, învăluind prin forţa ei tainică timpul şi arderea acestuia într-un prezent ce poate deveni continuu, într-o perspectivă prin intermediul căreia timpul pare a-şi anula dimensiunea trecutului. Căci totul, în povestea de dragoste pe care Petru o are cu Daniela, converge înspre o atare reprezentare. Dornic să-şi schimbe viaţa, protagonistul îi scrie mai vechiului său prieten italian, Luciano („spunându-i că trec printr-o perioadă în care mi-ar prii să pot pleca undeva într-un stagiu şi să lucrez, poate chiar să scriu cu cineva o carte“). Ca atare, ajunge în Veneţia, relativ aproape de Florenţa Danielei, şi de aici „posibilitatea de a o întâlni din nou“. Lucru care se şi întâmplă, întrucât, Petru se oferă să o ajute la teza ei de doctorat, pentru început în descifrarea misterului ce învăluie „o epistolă, în care era menţionat un schimb de scrisori între Spatharius Nicolae şi un fiu al său“ pe care l-ar fi avut. Este, acesta, mobilul pentru care cei doi se vor reîntâlni în Veneţia, sub semnul unei love story încărcate de patos şi de senzualitate. Sub imboldul ajutorului pe care Petru i-l va oferi în continuare (inclusiv în ceea ce ţine de Jurnalul Spătarului), prin prisma competenţelor pe care acesta le stăpâneşte la modul profesionist („Am folosit o reţea neuronală multistrat… în fine, un model de inteligenţă artificială“; sau: „mi-am procurat de pe internet o carte de arhitecturi de deep learning folosite în clasificarea de imagini“), alături de eposul referinţelor de ordin istoric cu privire la Spătarul Milescu (destul de multe şi îndeobşte cunoscute), ţesându-se astfel o poveste de iubire punctată de un anume senzaţional ilustrat tocmai prin transgresarea timpului, într-un dublu sens (trecut-prezent, şi invers), având ca determinaţii prezenţa unor veritabili avatari în ecuţia iubirii instituite (Petru ca avatar al Spătarului, Daniela ca avatar al Mariei, cea care îl îngrijeşte pe Milescu după operaţia de refacere a celebrei tăieri a nasului, sau al Catherinei, soţia ambasadorului francez la Stockholm, personaj istoric real, Arnauld de Pompone). În plus, povestea de dragoste va căpăta în cele din urmă un halou enigmatic întrucât, printr-un veritabil transfer de personalitate (în termeni psihologici), Daniela va ajunge să-i iubească aproape în aceeaşi măsură atât pe Petru, cât şi pe Spătar, obiectul tezei sale de doctorat – aşa cum o reprezintă unul dintre cele mai bune capitole dinspre finalul romanului, respectiv capitolul 20. Alternând persoanele narative (o tehnică des folosită de autor), capitolul dezvăluie cum, alături de dragostea pătimaşă şi consubstanţială a lui Petru pentru iubita sa pasională („Nevoia de Daniela era a doua mea prezenţă, vie, o cultivam, mă lăsam copleşit de intensitatea ei“), se interpune perspectiva duală şi dilematică în care ea îşi trăieşte iubirea, împărţită deopotrivă între prezentul din preajma lui şi prezentul, pierdut în istorie, însă pe deplin conştientizat, din apropierea Spătarului („Eşti conştientă de această plăcere şi abia atunci trezirea e deplină şi amintirea revine şi Spătarul e înlocuit cu iubitul tău, care doarme dus în acelaşi pat cu tine“). Drept urmare, iubirea acesteia se întreţese în toate prezenturile ei (formulă sub care se aşază însuşi titlul romanului). Finalmente, singura ei putinţă de evadare din aceste prezenturi care o copleşesc îl constituie sfârşitul ce-l are într-un accident de maşină, rulând pe autostrada Venezia – Florenţa. Un final care integrează astfel, ingenios, dimensiunea unui timp de natură cuantică în albia unei tainice iubiri în care sunt amalgamate, într-un acelaşi spaţiu al trăirilor, actualitatea şi istoria.