GHEORGHE SCHWARTZ, MARŢEA MARE

Următoarea surpriză, surpriza mult mai mare, a sosit tot în timpul unui popas de prânz.

Dar înainte de a o povesti, trebuie precizat că poate fi considerată de cineva drept surpriză doar o noutate ce se opune rutinei ori necunoaşterii. În cazul nostru a fost surpriză ceea ce am văzut când o femeie şi un bărbat tânăr au apărut pe banda principală a şoselei unde Convoiul se deplasa, ca de obicei, pe banda secundară. (Într-adevăr, noi folosim banda secundară pentru a nu perturba circulaţia celorlalţi.) Când ofiţerul călare a cotit pe un drum secundar şi lunga coloană s-a luat după el. Cei doi, femeia şi tânărul care au umblat alături de noi, au încercat să intre şi ei în rândurile noastre. Trebuie spus că nu ni s-a întâmplat niciodată aşa ceva! Paznicii, fără reacţie când doi dintre noi au fugit din Convoi, au devenit imediat activi şi au oprit intruşii cu ajutorul armelor. Pentru că scena s-a petrecut în dreptul şirului meu, am putut să văd şi să aud de aproape incidentul şi am aflat că femeia pretindea că este soţia unuia dintre cei aflaţi în burta şarpelui, iar tânărul bărbat că i-ar fi fiu. Ca să-i oprească, au venit în ajutorul Paznicului şi alţi colegi de-ai lui. Scandalul a devenit tot mai înverşunat. Cei doi strigau că nici măcar nu l-au depistat pe soţul şi tatăl lor, învinuiau pe soldaţi că l-ar fi ucis pe cel căutat, femeia ţipa şi plângea, iar tânărul încerca să vorbească pe un ton civilizat, dar totuşi aproape zbierând, că părintele lui a fost un om extraordinar şi că, în lipsa lui, întreaga familie a pierdut orice mijloc de subzistenţă şi a fost evacuată din imobilul unde au locuit şi moşii moşilor lor. Paznicul i-a întrebat dacă au văzut de la capul Convoiului pe cei ce fac parte din el şi, primind un răspuns pozitiv, le-a cerut să rămână pe margine şi le-a sugerat să se uite de acolo la trecerea întregului cortegiu („Pentru că rândul e lung, foarte lung şi dacă într-adevăr cel căutat de voi se află printre noi, în mod sigur îl veţi depista! Degeaba aţi intra printre rânduri, n-aţi face decât să încurcaţi bunul mers al marşului şi, rămânând unde aţi intrat, n-aţi avea cum să daţi de cel care, vedeţi şi voi, nu este aici!“). Paznicul le-a vorbit pe un ton împăciuitor, dar când femeia a început să urle isteric şi să încerce să intre în burta şarpelui, lovind în stânga şi în dreapta, acelaşi Paznic politicos, apoi doar corect, a apucat-o de mijloc şi a scos-o pe marginea şoselei. Fiul, până atunci doar insistent, a sărit în apărarea mamei sale. În ajutorul Paznicului au mai venit doi paznici, şi-au folosit sprayurile paralizante şi i-au imobilizat pe cei doi. Apoi au dispărut cu ei printre copaci. După care au revenit şi şi-au luat locurile în Convoi. Nu ne-am putut opri, nici măcar încetini pasul, întrucât i-am fi împiedicat pe cei din urma noastră să înainteze, or marşul nu are voie să-şi schimbe ritmul, darămite să rămână pe loc.

Din nou, la fel ca atunci când au fugit din burta şarpelui doi bărbaţi, paznicii şi-au reluat locurile şi s-au comportat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Da, poate fi considerată de cineva drept surpriză doar o noutate ce se opune rutinei ori necunoaşterii, iar mirarea noastră s-a datorat ambelor acestor motive. Pe de o parte, fiindcă n-am mai avut parte de un eveniment asemănător în decursul timpului de când face parte fiecare dintre noi din Convoi şi, pe de altă parte, fiindcă nu am fost puşi la curent cu rolul paznicilor. Măcar ne-am lămurit că însoţitorii noştri înarmaţi nu sunt puşi să ne împiedice să părăsim Convoiul, ci să le interzică eventualilor intruşi să se infiltreze printre noi sau să împiedice în orice mod buna desfăşurare a marşului. Aşa că, atunci când s-a mai întâmplat să încerce cineva să se strecoare în burta şarpelui, nu a mai fost nicio surpriză pentru noi reacţia promptă şi eficientă a paznicilor.

Cum evenimente de soiul acesta sunt rare, dar totuşi mai apar din când în când, Forurile Superioare au primit misiunea de la Forurile şi Mai Superioare să ne transmită următorul Comunicat:

Marşul Convoiului face parte din Strategia întregii noastre deveniri şi suntem mândri de modul cum aţi înţeles s-o puneţi în practică. Fiecare dintre voi, aflat într-un şir, reprezintă o parte dintr-un cerc al desenului şarpelui, şi toţi împreună îi formaţi corpul. Faptul că şarpele mai năpârleşte este normal, grav e doar când este invadat din exterior de diferiţii factori patogeni. Prin disciplina şi anduranţa voastră, Convoiul va ajunge la destinaţie, cercul se va închide şi Strategia îşi va arăta roadele cu maximă generozitate. Continuaţi-vă drumul lipsit de orice griji împovărătoare şi veţi fi veşnici!“

Nu mai constituie nicio surpriză când, prin năpârlire, mai pleacă unii din corpul şarpelui şi nici când diferiţi „factori patogeni“ încearcă să ne invadeze. Acum măcar înţelegem sensul acelor momente şi ştim la ce reacţii trebuie să ne aşteptăm. De pildă, nu mai suntem luaţi pe nepregătite când au loc evenimente mai dure. Ca atunci când, într-o noapte, ne-au trezit nişte focuri de armă în imediata noastră apropiere. Dimineaţa am aflat că un grup mare de indivizi, familii întregi, au profitat de întuneric şi au intenţionat să formeze şi ei câteva şiruri-inele în corpul şarpelui. Paznicii au fost la post şi misiunea nu le-a fost deloc uşoară pentru că toţi locuitorii unui sat au încercat să ne invadeze. În confruntarea care a urmat, a fost folosit şi armamentul din dotare. Dimineaţa, locul a fost curăţat şi străinii au dispărut. Doar un singur bărbat a rămas în dreptul nostru pe partea principală a drumului şi din plânsetele lui am putut deduce că lupta s-a terminat cu victime dintre bieţii oameni flămânzi, fără niciun viitor şi disperaţi. Ei au auzit cât de bine o ducem noi şi au vrut să aibă şi ei un asemenea trai fără griji. Mai ales că au aflat că locuitorii dintr-un sat vecin au reuşit să se infiltreze în Convoi. Paznicii au fost puşi să-i identifice pe aceia, dar s-a dovedit că totul n-a fost decât un zvon. Sau poate că aceasta este doar varianta oficială: nu poţi să admiţi că au intrat printre noi venetici, fără să-i încurajezi şi pe alţii să încerce să-i imite.

– Vremurile sunt foarte grele, continuă să plângă singurul bărbat rămas pe partea cealaltă a drumului. Cât doar îşi strigă of-ul, nu are nimeni nimic cu el. Este dimineaţa, ofiţerul din frunte încalecă şi, în urma sa, marele şarpe îşi continuă drumul.

11.

Dimineaţa este plăcută, o adiere proaspătă ne încântă trupurile şi sufletele. Privesc iarăşi peste Roşcovan şi peste Paznic. Pe „Michi“, „Miky“ sau „Mişi“ nu l-au extras încă din şir, dar asta este doar o chestiune de zile. Individul nu mai răspunde la nimic, doar mormăie fără sens şi, din când în când, scoate nişte ţipete nici râs, nici plâns. (Probabil că venirea ambulanţei este programată pentru când sunt suficiente cazuri urmând a fi transportate.) Evit să mă gândesc la grăsunul puturos din spatele lui „Michi“, „Miky“ sau „Mişi“ pentru că sunt încredinţat că sunt puţine şanse să-şi poată negocia un loc mai în spate, fiind de crezut că ar trebui să ofere mai mult decât este în stare să ofere, ceea ce face foarte probabil să-mi devină vecin la timpul potrivit şi atunci, poate, voi încerca, împotriva sfatului Paznicului, să-mi valorific stocul de ţigări.

Străbatem o şosea largă printr-un defileu, nu e nici frig, nici cald, mărşăluim cu inima uşoară. Mă mir că nu s-au gândit să emită şi un Ordin ca o oră-două să dăm drumul la un cântec. Poate pentru că şi cadenţa regulată a paşilor apăsaţi poate fi interpretată drept cântec.

În dreapta, muntele împădurit pare animat de viaţă şi, într-adevăr, observ undeva spre vârf câteva capre negre. În schimb, peretele din stânga este mai mult pleşuv. Tot uitându-mă, am impresia că văd o cărare săpată la vreo cincisprezece metri deasupra noastră. Concentrându-mi privirea, trebuie să stau cu capul lăsat pe ceafă şi Paznicul mă admonestează că IARĂŞI îi perturb pe cei din spatele meu. Mă conformez, însă după doar câţiva paşi încerc să desluşesc din nou drumul de pe munte. O fac mai precaut, îmi controlez mersul şi iar mă uit în sus. Cred că văd şi mişcarea unor oameni pe peretele muntelui din stânga^[1].

Altădată, pe ploaie ori pe arşiţă, suntem întrecuţi de maşini ori atelaje şi ne încrucişăm cu diferiţii participanţi la trafic. Acum, pe o vreme atât de minunată, şoseaua este goală de când am pornit marşul dimineaţa. Poate că în urma evenimentului din noaptea trecută, Autorităţile, mereu la curent cu tot ceea ce se petrece în jurisdicţia lor – şi nu numai… – să ne fi eliberat ele calea pentru a preveni eventuale alte incidente neplăcute.

Şoseaua depăşeşte defileul şi cotim pe un drum în urcare uşoară. Treptat, un ţinut colinar devine tărâm muntos. Drumul şerpuieşte printre copaci şi abia putem menţine coloana cu câte trei în şir ca să încapă şi paznicii. La orele amiezii intrăm într-un sat. Nu-l ocolim pe margini, ca de fiecare dată, ci chiar pătrundem în el! Aşezarea nu are decât puţine case, dar nicio prăvălie, nici măcar biserică. Niciunde oameni. Ne apare mai degrabă ca un cătun părăsit. Nu există străzi, clădirile sunt mici şi lasă intervale între ele, ca la numeroase sate de la munte. Totuşi, o poiană este amenajată cu câteva mese şi câteva bănci. Ne aşezăm câţi încăpem, trupul şarpelui se prelungeşte printre dâmburi şi pomi. Cine ştie unde se opreşte coada şarpelui? Nimeni nu ştie. În timp ce ni se umplu gamelele, suntem anunţaţi că ne găsim în Marţea Mare. Doar cei foarte vechi în Convoi par să ştie despre ce este vorba.

Atenţia ni se sustrage de la gamele, când auzim voci apropiindu-se. Curând se dovedesc a fi voci de femei. Când ajunge şi Convoiul lor în poiană, femeile se risipesc printre noi. Astfel aflăm cu toţii ce este Marţea Mare. După ce am mâncat şi noi şi ele, nu mai suntem chemaţi să ne pregătim să mergem mai departe. Fiecare dintre noi poate să-şi aleagă o parteneră şi fiecare femeie poate să-şi aleagă un partener. Alegeri ce nu durează mult şi perechile îşi caută câte o casă. Aşa ne dăm seama că aşezarea nu este atât de mică precum am apreciat-o urcând cărarea devenită tot mai îngustă. Luând pieptiş muntele, descopereai printre arbori şi alte căsuţe decât cele zărite la început. Terenul denivelat ascundea oameni şi clădiri. Adică mai degrabă colibe. Însă toate curate şi cu mobilierul strict necesar. Paznicii au rămas în poiană. După cele trăite, nu ne miră că suntem lăsaţi nesupravegheaţi într-un spaţiu unde poţi să te faci atât de uşor nevăzut. Mă întreb, mai degrabă, cum pot fi împiedicaţi într-un asemenea loc să se insinueze între noi posibilii nepoftiţi. Noaptea cu împuşcături, epilogul cu acel bărbat care plângea pe marginea drumului, precum şi zvonul – adevărat sau nu – că alţii au izbutit să intre în burta şarpelui ne spuneau că asemenea evenimente sunt tot timpul de aşteptat. (Mult mai târziu aveam să aflu că Marţea Mare se organizează la intervale suficient de mari pentru ca să poată fi pregătită în cele mai mici amănunte, cum ar fi alegerea, amenajarea şi securizarea locului, găsirea unor spaţii ascunse şi suficient de mari pentru ca să încapă întregul şarpe astfel încât să nu poată fi văzut în întregime, comasarea unor trupe suficiente pentru înconjurarea celor două Convoaie şi multe altele. Gradele superioare sunt şi ele plasate în alertă specială cu ocazia zilei de Marţea Mare pentru a putea interveni imediat în caz de nevoie. Şi, tot mai târziu, aveam să aflu că niciodată n-a fost creată o situaţie în care gradele superioare au trebuit să intervină. Şi am mai aflat ceva. Perechile se formau instantaneu, deoarece în afara poftei nu era nimic de conştientizat. Lucrurile respectau criteriile morale întrucât niciun partener nu era legat de amintiri de dinainte de a deveni membru al Convoiului. Că mai păstra în subconştient anumite preferinţe nu este de negat, dar nu are loc nicio trădare.)

A doua zi de dimineaţă, ne-am adunat cu toţii în poiană. Noi primii, femeile după ce noi deja am plecat. Şi drumurile urmate aveau să fie diferite. Cele două Convoaie nu trebuie să se mai întâlnească până la următoarea Marţea Mare.

După ziua aceea, au fost daţi puţini dispăruţi. Nu ştiam dacă aceia au plecat singuri ori cu partenerele de care n-au vrut să se mai despartă. Dar mie, dispăruţii mi-au adus noroc: grăsunul puturos din spatele lui „Michi“, „Miky“ sau „Mişi“ a avansat mai multe poziţii. Trei. Înseamnă că s-au despărţit de Convoi trei din faţa sa. Trei care, în mod ciudat, nu l-au luat cu ei şi pe „Michi“, „Miky“ sau „Mişi“, ci l-au lăsat tot lângă mine. Probabil că de acum este deja socotit extras din coloană.

Aici trebuie să fac o anticipare, adică un lucru aflat de mine mai târziu. Când se întâmpla ca după o Marţea Mare câteva perechi să nu revină în coloanele lor – şi de fiecare dată se întâmplă să plece câteva perechi – când se întâmpla aşa ceva, lucrurile puteau lua întorsături extrem de neplăcute. Deşi, iniţial, fugarii au uitat de unde şi de lângă cine au venit în Convoi, odată ajunşi în „libertate“, memoria le revenea încetul cu încetul. De obicei, amintirile încă palide îi făceau să revină instinctiv de unde au plecat. Ca un pui de căţel abandonat şi revenit la stăpân. Au fost destule cazuri când fosta familie se pomenea cu ei… sosiţi, dar… nu singuri. Fiind aceasta o problemă reală, gradele superioare au studiat cu toată responsabilitate problema, au fost înaintate şi trei propuneri de emitere a unor Ordine, însă Corpul Generalilor se află încă în fază de deliberare până să decidă care propunere s-o trimită spre legiferare^[2].

Fragment din romanul Convoiul în curs de apariţie la Editura Junimea, Iaşi

^[1].   M-am obişnuit că reperele sunt schimbătoare pentru noi, cei din Convoi. Stânga poate deveni oricând dreapta, înainte poate deveni oricând înapoi etc. Şi toate acestea fără ca noi să ne dăm seama.

^[2].   Se spune că amânarea se datorează faptului că toate cele trei propuneri distincte au fost rodul muncii colectivelor conduse de trei colonei, fiecare dintre ei având în spate cel puţin câte un general influent. Aşa că disputa a urcat de la nivelul ofiţerilor superiori la Corpul Generalilor, unde orgoliile fiecăruia dintre aceştia nu reprezintă ultimele argumente de luat în seamă.