THEODORA-ANDREEA RADU, O SCRISOARE INEDITĂ SEMNATĂ DE ECATERINA LOGADI
Anticariatul este locul unde noul şi vechiul se întâlnesc, unde comorile şi nimicurile pot sta pe acelaşi raft, unde literatura se împrieteneşte cu gastronomia, sportul sau cu altele la care nici nu ne putem gândi. Într-un astfel de loc totul este posibil şi nimic nu ne surprinde. Ca orice pasionat de lectură şi cu o temă de licenţă pe care o definitivez la Facultatea de Litere bucureşteană şi care necesită multă documentare, multe conexiuni şi multe lecturi conexe, fiind vorba de corespondenţa lui I.L. Caragiale, am făcut o comandă online la o carte destul de veche şi reeditată, Scrisori şi acte de I.L. Caragiale, editată şi prefaţată de Şerban Cioculescu din anul 1963. Căutam vreo scrisoare inedită care să nu fie publicată în ediţia I.L. Caragiale, Opere, de la Academie, poate chiar scrisori de la membrii familiei din care să aflu noutăţi sau posibile piste de interpretare.
Când am deschis cartea, am descoperit mai multe notiţe cărora nu le-am acordat atenţie imediat. Cum nimic nu e întâmplător, foile s-au împrăştiat într-o seară, în timp ce încercam să-mi duc documentarea la bun sfârşit. Atunci am observat că o foaie e diferită ca textură faţă de restul, iar apoi am sesizat scrisul caligrafic şi apogeul atins de semnătură, Ecaterina Logadi. Este vorba despre o scrisoare-rugăminte adresată lui Şerban Cioculescu de a interveni în favoarea ei pentru a primi o majorare a pensiei din partea Academiei Române. Documentul nu este inedit prin informaţiile oferite, ci prin istoria pe care o putem recupera despre viaţa descendenţilor scriitorilor români. Familia Caragiale nu a avut o viaţă uşoară niciodată. Putem spune că au existat perioade mai fericite, dar care au fost umbrite de lipsuri sau decese. Pierderea tatălui a influenţat cursul vieţii Ecaterinei, apoi războiul a contribuit la neîndeplinirea visului Alexandrinei de a se muta la Paris pentru ca fata ei să-şi continue studiile, ca audientă, la Belle-Arte.
I.L. Caragiale este cunoscut prin opera sa, dar câţi cunosc toate problemele financiare pe care acesta le-a avut de-a lungul vieţii? De la moartea tatălui său, I.L. Caragiale a trebuit să îşi asume rolul de cap al familiei. A avut grijă de sora şi mama sa, mai apoi de familia întemeiată cu Alexandrina Burelly. A căpătat tot felul de slujbe mărunte şi când situaţia financiară era prea apăsătoare le cerea bani apropiaţilor până când reuşea să facă rost de o sursă de venit. Când a primit moştenirea de la Momuloaia, s-a stabilit la Berlin cu soţia şi copiii, Luca Ion (Luki) şi Ecaterina (Tuşki). Dar avea grijă, atât cât putea, şi de fiul rămas în ţară, Mateiu. Din cauza neînţelegerilor dintre tată şi fiu, cel mai mare dintre copii nu s-a acomodat niciodată alături de ceilalţi Caragialeşti.
După moartea lui, văduva împreună cu odraslele au fost nevoiţi să se întoarcă în România. Relaţiile cu prietenii s-a răcit şi familia a încercat să se descurce prin forţe proprii. După 1954 mai rămân în viaţă doar Ecaterina Logadi şi fiul acesteia, Vlad Caragiale, care s-a stabilit în Franţa. Problemele financiare sunt resimţite şi de familia scriitorului, ca şi când această stare de fapt s-ar fi transmis ca o moştenire. Lipsa banilor a revenit constant în neamul Caragiale.
Ecaterina Logadi – mai cunoscută în istoria literară ca Tuşki Caragiale – pare că i-a urmat sfatul tatălui ei şi nu s-a ocupat cu literatura, excepţie făcând seria de amintiri despre familie care reprezintă o valoroasă formă de exprimare a iubirii şi preţuirii. În ultimii ani de viaţă, când rămâne doar ea şi soţul, Petre Logadi, adăugând şi perioada comunistă cu toate lipsurile ei, putem înţelege motivaţia de a cere acele favoruri. Cu toate că nu era obligată să emigreze şi tatăl ei a fost recuperat de comunişti, situaţia financiară era precară. Ecaterina oferă şi detalii precise despre sumele obţinute şi cheltuieli care ajută la edificarea stării în care se afla. Consideră că relaţia spirituală stabilită între ea şi critic îl va determina să o ajute. Salutările finale sunt lămuritoare pentru legăturile dintre familii.
Celelalte notiţe* îi aparţin lui Şerban Cioculescu şi cred că au legătură cu scrisoarea găsită alături, pentru că fac referire la unii membri ai familiei lui Caragiale, cum ar fi Mateiu, Lenci sau la articole şi scrisori nepublicate în ediţia în care le-am găsit. Posibil să fi încercat să strângă documente pentru o nouă lucrare sau pentru reeditarea publicaţiilor deja apărute. Ceea ce ne dă un motiv în plus să credem acest lucru sunt cele patru decupaje din ziare, trei având legătură cu scrisori ale dramaturgului nedescoperite până atunci şi unul despre fiica acestuia care murise. În decupajul de ziar despre ea, Alexandru Paleologu susţine că în ultimii ani ai vieţii nu se mai lăsa văzută şi purta doar conversaţii telefonice sau prin corespondenţă.
Dat fiind că am realizat importanţa şi valoarea culturală pe care o reprezintă aceste manuscrise, am ales să le donez Muzeului Naţional al Literaturii Române. Consider că nu îmi aparţin şi nu există un motiv întemeiat pentru care ar trebui să rămână în custodia mea. Sunt păstrate şi valorificate de specialişti în domeniu. Doar simpla lor descoperire m-a ajutat să mă gândesc la o direcţie viitoare în ceea ce priveşte viitorul meu academic. Cercetarea manuscriselor şi pistele de interpretare sunt domenii de interes şi care pot fi valorificate de filologi dacă ar exista materia primă: documente originale. Comorile sunt ascunse şi ar trebui să ne fie îngăduit tuturor să le descoperim.
Notă:
* Cum mai toate notiţele se referă la agendele şi jurnalul lui Mateiu Caragiale, îi sugerăm tinerei cercetătoare să ia în considerare şi ipoteza că fişele respective i-ar putea aparţine, poate, lui Barbu Cioculescu, monograf şi editor al acestuia. (Nota red.)
Iubite Maestre Cioculescu,
Îmi îngădui să vă rog să prezentaţi Tovarăşului Preşedinte al Academiei R.S.R. şi să sprijiniţi alăturata cerere de majorare a pensiei mele – care astăzi, cînd nu mai am drepturi de autor1, îmi este cu totul insuficientă.
Pentru edificarea Dv. vă spun că numai chiria, întreţinerea, telefonul, luminatul costă 380-400 lei lunar. Dacă nu ar avea şi soţul meu o pensie de 800 lei – vedeţi bine că nu ar ajunge nici pentru hrana zilnică. Nemaivorbind despre îngrijirea sănătăţii, îmbrăcăminte şi cheltueli necesitate de viaţa culturală şi socială la care situaţia mea mă obligă.
Copii[i] academicienilor beneficiază de 70% din indemnizaţia de academician. Este drept că e vorba de minori. La vîrsta mea însă, nu mai pot avea o activitate productivă şi în această lumină o asimilare este justificată, mai cu seamă că este vorba despre unicul descendent al unui scriitor unic: Ion Luca Caragiale.
Ţin să precizez că forma majorării îmi este indiferentă. În meandrele contabilităţii există nenumărate căi care nu cer neapărat un Decret-Lege personal. Cererea mea s-ar putea satisface din eventuale fonduri nescriptice ale Academiei. Mă opresc să dau nume, dar vă pot afirma că există descendenţi de scriitori, care au pensie mult mai mare ca a mea.
Cererii mele, adresată Tov. Preşedinte al Academiei, am alăturat un tabel în care am trecut diferite activităţi ce am desfăşurat în decursul ultimilor ani şi care cred că au avut darul să dea un relief mai autentic asupra lui I.L. Caragiale.
Mă iertaţi că vă supăr cu aceasta rugăminte2, dar într’un fel sînteţi şi Dv. purces tot de la Caragiale, aşa că… îmi pun toată speranţa în rudenia noastră spirituală.
Dacă este nevoie să-mi susţin cererea şi personal, mi-ar face o deosebită plăcere să salut pe Tovarăşul Preşedinte al Academiei.
Mulţumindu-vă călduros, vă rog, să transmiteţi Doamnei Cioculescu bunele mele salutări şi să credeţi în admiraţia şi amiciţia mea.
Ecaterina Logadi
Note:
- Conform vechii legi a drepturilor de autor şi moştenitor, acestea încetau după 50 de ani de la moartea scriitorului, în cazul de faţă, în iunie 1962. (Nota red.)
- Şerban Cioculescu era membru al Academiei R.S.R. din 1974. (Nota red.)