MIRCEA MOŢ, CINEVA

În volumul Asta nu este viaţa mea (Polirom, 2024), despre care autoarea, Marta Petreu, mărturisea că este „probabil cea mai întunecată carte pe care am scris-o“, prezenţa unei simbolice cortine de fier conteză mai puţin ca sugestie a lumii ca teatru, cu toate că ideea de rol se insinuează în această admirabilă carte. Conştiinţa unei vieţi, care i-a fost impusă, presupune ea însăşi un rol ce trebuie asumat: „nimeni nu trădează secretul/ toţi ştiu şi toţi tac/ nimeni nu ne spune niciodată nimic/ toţi ştiu secretul şi se fac că nu-l ştiu/ toţi rîd de mine ca la circ cînd mă-mpiedic şi-s cît pe-aci să-mi rup gîtul/ toţi aşteaptă să-mi învăţ singură rolul/ aşa cum singuri murim“ (Nimeni nu ne spune nimic). Această „cortină grea de fier“ este, în fond, limita implacabilă a unui spaţiu închis, izolat de realitatea firească în devenirea ei, asimilat deloc întâmplător celui de-al nouălea cerc al infernului dantesc, al unui univers al frigului „ca-n fundul inimii“, cu siguranţă „ultimul cerc unde Dante l-a plasat pe Satan“. Prin acea supleţe a „domesticirii limbajului abstract“ (Petru Poantă) acest univers este echivalat cu un simbolic puţ al lumii subpământene şi cu pâlnia ca sugestie a smulgerii fiinţei din orizontul generos de afară, pe care o deformează înainte de a o încredinţa definitiv bolgiei.

În acest univers dantesc, înălţarea nu mai este posibilă câtă vreme „Cerul e numai nori-groşi impenetrabili/ ca urîtul lui Dumnezeu“, iar întunericul, cu opacitatea lui, este asociat secetei, ca o sugestie a lipsei afectivităţii şi a pulsului viu al vieţii: „Totuşi n-o să plouă: va fi o lungă secetă pe pămînt/ mi s-a spus/ şi spun şi eu mai departe“ (Cortina).

Suferinţa omului din imaginarul volumului nu este cauzată doar de luciditatea cu care el îşi suportă „trauma naşterii greşite, a intrării în lume pe uşa atroce a vieţii“ (Ştefan Borbély), (în altă perioadă şi sub semnul altei sensibilităţi, poeta Marta Petreu ar fi putut scrie „Ca să mor liniştit, pe mine/ Mie redă-mă“), ci (şi) de prezenţa terifiantă a unui cineva, care exercită permanent asupra fiinţei o acţiune deformatoare. Îmi îngădui şi o trimitere la poezia argheziană, unde, în Duhovnicească, se insinuează un cineva care tulbură temeiurile lumii: „A bătut în fundul lumii cineva“.

Cred că trebuie menţionat, alături de cineva, un emblematic musafir, străinul care induce frica („simte de la o poştă putoarea fricii“) şi care declanşează „un tremur pe dinăuntru“, o cutremurare profund interioară. Mai mult, acest „străin“ impune propriile forme şi constrânge printr-un semnificativ gest simbolic: „el vrea să mă îmbrac într-o cămaşă a lui“ (Musafirul).

La Marta Petreu cineva este o prezenţă apropiată, din imediata vecinătate, care strigă, cheamă, dar rămâne lipsit de identitate şi de consistenţă materială, neputând fi perceput: „cineva ne strigă seara din drum noi ne-ntoarcem/ să îi vorbim/ dar nimeni, dar nimic nu-i nicăieri“ (Cerul s-a lăsat pe pămînt). Cineva descompune fiinţa, sfidând momentul iniţial al facerii: „Cineva pune distanţă între moleculele mele/ între durere şi strigăt trec cîteva vieţi/ materia primă din care m-am ales ca untul din lapte/ s-a copt/ şi se destramă ca noaptea/ pe tăcute/ şi-ncet“ (Distanţa). Acestei inexorabile descompuneri, fiinţa nu i se poate sustrage câtă vreme existenţa ei stă sub semnul morii şi al unui simbolic morar: „Ca o moară stricată/ Revenirea-i eternă“. Sau: „Cine pune distanţă între o moleculă şi alta din mine/ îl întreb pe morar la trezire/ şi cine/ mă-mbrânceşte iarăşi în meliţă/ eu am plătit în avans/ am credit cît poftesc“. Acelaşi cineva ameninţă temelia casei ca imagine particulară a unui univers cald şi protector, mai ales că o casă este „imagine a universului“, construcţia sa fiind o „repetiţie a cosmogoniei“ (Nadia Julien). De aici, nostalgia unei anumite vârste şi dorinţa retragerii într-o altă semnificativă etapă a existenţei: „Vară tîrzie albastră/ cineva sapă sub casă/ Eu stau în mine ca-ntr-un leagăn/ şi-mi repet că totdeauna cineva stă în poartă şi m-aşteaptă s-ajung“ (La capăt cineva).

Prezenţa acestui cineva impune semnificaţiile poemului într-o indiscutabilă profunzime, definitorie, de altfel, pentru poezia Martei Petreu. Cineva se joacă cinic cu destinele, aprinde şi stinge, cu trimitere la lumină şi noapte, dar, mai ales, având iluzia că poate repeta gestul iniţial, creator, face şi desface, perechea verbală fiind prezentă şi în alt poem: „Cineva ne aprinde şi ne stinge după cheful lui/ ca pe nişte beculeţe de Crăciun/ Cineva ne face şi ne desface ca pe-un zid la grădina nimănui“. Fiinţei i se refuză existenţa reală, pentru a fi proiectată în universul scrisului, care, aşa cum este el conceput, o înstrăinează de propria condiţie: „Cineva mă scrie de la un capăt la altul/ cu greşeli cu litere lipsă/ ca pe-o conjugare într-o limbă străină şi primitivă/ una de miere cu puroi/ O limbă vie murdară o limbă de văcari/ ce-l umple de scârbă“. Nu total diferită este situaţia lecturii, care umileşte şi demitizează fiinţa: „Cineva mă citeşte cu glas de beţivan în limba asta plină de hăis/ şi cea“. Mai mult decât macularea, contează sudalma, opusă cuvântului creator: „cineva mă scuipă din gura lui ca pe o sudalmă“. Sudalma este înlocuită în alt poem cu blestemul: „Cineva ne-a blestemat şi a fost auzit/ Cineva m-a blestemat şi a fost ascultat/ Singură stau singură încerc să rămîn aici/ nu fac nimănui nici un rău nu stric nimic/ cu sau fără mine timpul curge la fel noapte-zi noapte-zi“ (Ar trebui să cer ajutor). Revine ideea aprinderii, căreia comparaţia îi accentuează artificialitatea şi palida replică dată gesturilor paradigmatice: „cineva mă aprinde/ ca pe-un fir de magneziu luminînd marile bezne din care e clădit cineva“.

Marta Petreu reţine detalii pe care le consemnează atent până când suferinţa se fixează în nişte gravuri memorabile. Un limbaj simplu transcrie în Cerul s-a lăsat pe pămînt, prezenţa unei fiinţe supuse de asemenea umilinţei („Pe mine cineva m-arată cu degetul“), unei condiţii vegetale („şi mă crestează ca pădurarul/ copacii“), dar şi captivităţii în care ea îşi păstrează totuşi semnele de nobleţe: „cineva încearcă să mă prindă în lesă ca pe-o iapă albastră în vis“. Poeta reia sintagmele accentuând ipostazele vieţuirii în al nouălea cerc: „Pe mine cineva mă încreastă cu securea ca pădurarul copacii/ şi-ncearcă să mă prindă ca pe-un cal/ mîna mea mă descăpăţînează seară de seară la intrarea în somn/ pumnul cu mănuşă de box mi-l bag singură-n gură drept căluş/ şi zăbală“ (Cerul s-a lăsat pe pămînt).

Poemul Noaptea Sfântului Ioan Scărarul contează în volumul Martei Petreu ca un text emblematic pentru ipostazele fiinţei şi pentru posibila cale de salvare a acesteia. Convinsă că „noi avem soluţie la orice“, marea, în primul rând, „care ne primeşte oricând la orice vîrstă/ singuri/ goi/ ea ne leagănă şi ne ostoieşte/ cu burta-n sus şi grei de schije/ cum îi venim“ (Cerul s-a lăsat pe pămînt), poeta caută o cale de salvare printr-o simbolică ascensiune. În poemul menţionat revin relaţia dintre a face şi a desface şi suferinţa provocată de acest cineva: „Cineva mă face ca tata şi mă desface ca mama într-un vis urât// Cineva surd îmi răsuceşte şira spinării ca pe-o armonică…/ cineva orb învaţă numărătoarea pe vertebrele mele ca pe-o socotitoare de os/ cineva îşi bagă amîndouă mîinile în nervii mei ca într-un caier de câlţi/ cu prundiş mă amestecă zece degete răşchirate// cineva a uitat că sunt vie şi mă face ca mama şi mă desface ca tata“. Cele treizeci şi două de trepte ale cărţii Sfântului Ioan Scărarul nu pot fi însă o soluţie câtă vreme noaptea (Sfântului Ioan Scărarul), cu opacitatea ei, împiedică lectura cărţii iniţiatice şi înălţarea mântuitoare a fiinţei spre divinitate.

Lectura profundei creaţii poetice a Martei Petreu, a admirabilelor romane Acasă, pe câmpia Armaghedonului şi Supa de la miezul nopţii ori a studiilor şi a fascinantelor sale eseuri (eu zăbovesc cu plăcere la O zi din viaţa mea fără durere) convinge, dacă mai este nevoie, că, aşa cum susţine Nicolae Manolescu, „locul autoarei în istoria literaturii române trebuie reconsiderat“.