ŞTEFAN MELANCU, ISTORIE ŞI DISTOPIE NARATIVĂ

Eseist, lingvist, traducător şi orientalist remarcat printr-o cercetare de prestigiu axată pe „morfologia“ teatrului kabuki, concretizată într-o impresionantă teză de doctorat în trei volume (editată sub titlul Origines et mythes du kabuki, Paris, POF, 1996), Dragomir Costineanu îşi adaugă profilului din ultimii ani statutul de romancier, publicând succesiv trei romane, la Editura Aius din Craiova – Prieteni şi duşmani, 2021, Într-o seară, de vară, o vioară cânta, 2022, şi Trenul vieţii, trenul morţii, 2023. Este însă destul de puţin cunoscut în spaţiul literar actual, romanele sale având un tiraj şi o difuzare extrem de restrânse. Şi aceasta, în ciuda unei biografii spirituale aparte pe care autorul o are. Coleg, între alţii, cu Ioan Petru Culianu, a absolvit într-un mod remarcabil, în anii ’70, Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale a Universităţii din Bucureşti, cu o teză de licenţă pe „logica absurdului“ în teatrul lui Eugen Ionescu, fiind totodată un poliglot de marcă, ştiind, alături de limbile clasice şi de cele cu circulaţie internaţională, sanscrita, hindi, bengali şi japoneza. A cunoscut-o pe Amita Bhose, sub direcţia căreia a lucrat la Dicţionarul bengali-român, cu care a întreţinut peste ani o rodnică prietenie, şi a primit-o (în 1973), făcând oficiile de amfitrion, pe Maitreyi Devi, invitată la universitatea bucureşteană. Spirit însă liber şi rebel, într-o contrapondere totală cu dogmele comunismului românesc ajunse în deceniul opt în punctul lor paroxistic, a părăsit în 1979 România, alegând lumea pariziană, unde se află şi astăzi. În Occident, a profesat la diverse universităţi (Montpellier, Paris III – Sorbonne Nouvelle, Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale din Paris), cunoscându-l de aproape pe Eugen Ionescu, din opera căruia (alături de traducerile din Mircea Eliade) a tradus Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo (Hugoliade, Gallimard, 1982) şi cu care va lega o sinceră prietenie, fiind totodată un apropiat al exilului românesc din capitala franceză. Sunt ani în care, de asemenea, i-a cunoscut îndeaproape pe Virgil Ierunca şi pe Monica Lovinescu.

Într-o aceeaşi notă aparte, ca şi biografia sa spirituală, se situează şi cele trei romane amintite mai sus, publicate de Dragomir Costineanu. Fără a intra în amănunte, să spunem că acestea se remarcă, în mod evident, prin câteva dominante ce le conferă – sub aspect formal, tematic, al conţinutului şi al tehnicii narative – o anume specificitate. Izbitor este mai întâi aspectul legat de dimensiunea lor, cele trei volume adunând la un loc aproape 1400 de pagini; şi, dacă se are în vedere mărturisirea autorului (făcută la lansarea ultimului dintre ele), acestea se integrează, cel puţin ca intenţie, unei serii de şapte romane, aşadar, un întreg ciclu romanesc, de dimensiuni impresionante, pe urmele, în acest sens, cunoscutelor desfăşurări narative În preajma revoluţiei, a lui Constantin Stere, şi Cronica de familie (continuată, în manuscris, de Colecţie de biografii şi memorii contemporane) a lui Petru Dumitriu. În ce priveşte tematica, şi aceasta este demnă de luat în seamă, întregul ciclu romanesc fiind consacrat istoriei naţionale de la mijlocul secolului trecut, corespunzând perioadei de după instalarea comunismului şi până la relativul început de „dezgheţ“ de la mijlocul deceniului şase – acoperind perioada cuprinsă între anii 1956, cu determinaţiile asupra comunismului românesc pe care le-a avut Revoluţia Maghiară, şi 1965, an marcat de dispariţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi începutul comunismului ceauşist. Surprinzător poate pentru unii dintre cei care-l cunosc, aşteptând probabil abordarea unor subiecte mai aproape de zilele noastre (şi în consens cu anii, foarte mulţi, petrecuţi în spaţiul occidental), autorul a ales să transpună ficţional o perioadă din trecutul istoric al societăţii noastre. Una traumatizantă, cu totul nefastă, parţial uitată de generaţiile mai vârstnice şi cvasinecunoscută de către cei tineri, întemeiată pe mistificări şi crime, marcată de maladia ideologicului, dezertări de conştiinţe inclusiv în lumea scriitoricească, fracturi şi traumatisme existenţiale la nivelul vieţii individuale şi, în aceeaşi măsură, al vieţii colective. Privite sub aspect strict temporal, cele trei romane publicate până în acest moment acoperă narativ intervalele de timp 27 octombrie – 5 noiembrie, 1956, la care se adaugă ziua de 15 iunie 1965, pentru primul dintre ele, Prieteni şi duşmani; 8 iulie, 1956 – 26 februarie, 1961, pentru cel de-al doilea roman, Într-o seară, de vară, o vioară cânta, respectiv, cu o întoarcere în timp, 17 octombrie – 24 decembrie, 1960, pentru cel de-al treilea, Trenul vieţii, trenul morţii. Acţiunea şi conţinutul acestora au ca suport un spaţiu delimitat istoric, însă narativ subiectul îmbracă aspectul investigaţiilor unor crime aparţinând de fiecare dată puterii politice subordonate unei ideologii mistificatoare, şi transfigurate epic: sub semnul cuanticului (ce transcende, în spatele unei idile tinereşti şi sub aura misterului, execuţia unor nuntaşi – în primul dintre romane, subintitulat, de altfel, Roman cuantic); sub semnul eliberator al muzicii, pe fundalul execuţiei unui violonist, într-un acelaşi ritual al complicităţii şi al crimei cu actanţi ţinând de aceeaşi putere politică tentaculară – în romanul Într-o seară, de vară, o vioară cânta, subintitulat Roman muzical; sau, aşa cum se întâmplă în Trenul vieţii, trenul morţii, având ca subtitlu Roman feroviar (dar nu unul de gară!), sub semnul cuanticului temporal şi al călătoriei iniţiatice – pe fundalul, de această dată, al unei crime la nivel „înalt“, naraţiunea urmărind, într-o amplă desfăşurare epică, misterul morţii unui scriitor celebru în epocă, a cărui orientare politică versatilă şi oportunistă l-a propulsat, cu toate onorurile, în vârful piramidei puterii comuniste a vremii. Dincolo de fundalul comun al epocii pe care se ţese cronica unei perioade atât de nefaste ce a marcat evoluţia istorică a societăţii româneşti, unitatea acţiunii celor trei romane este dată de prezenţa a două dintre personajele protagoniste, colonelul securist Cătălin Oprescu şi, învăluit într-o simbolistică aparte, mai tânărul fizician Călin Deleanu, o structură genialoidă (şi o proiecţie, în fapt, prin acronimele întoarse ale numelui, a autorului însuşi).

Cea mai spectaculoasă însă, în ceea ce ţine de specificitatea celor trei romane, este, de departe, tehnica narativă, aceasta conferind o originalitate marcantă prozei lui Dragomir Costineanu. Circumscrise formal unor scenarii de factură poliţistă şi păstrând reperele unei proze realiste (pentru a fixa veridicitatea frescei politice şi sociale a epocii), cu o anume cronologie a faptelor relatate şi personaje ilustrând anumite tipologii, alături de detaliul descriptiv de natură balzaciană în multe dintre cadrele narative prezente în structurarea acţiunii, dincolo de acestea autorul include în substanţa desfăşurării epice o serie de inovaţii, unele spectaculoase: aşezarea unui prolog la începutul fiecărui capitol, definit de repere temporale şi geografice exacte, formule sau anecdote gnoseologice, descrierea spectrului culorilor sau al notelor muzicale precis măsurate, toate cu o încărcătură simbolică subtextuală; prezenţa notelor de subsol, de o mare varietate, cu caracter enciclopedic şi având rolul de a limpezi aspecte pe care naraţiunea în sine le lasă voit deoparte; inserţii în text a unor repere ce ţin de fizica cuantică şi care devin interstiţii narative ce sporesc un anume mister infuzat ficţiunii, alături de instituirea unui palier al fantasticului (de tip eliadesc, autorul fiind în tinereţea sa un declarat discipol al lui Eliade); în sfârşit, includerea (aşa cum o face în cel de-al doilea dintre romane) a unor secţiuni ce cuprind contexte şi evenimente redate strict istoric, note informative, mărturii jurnalistice, toate menite a oferi imaginea reală a ceea ce a însemnat începutul perioadei comuniste transpuse în spaţiul epicului, cu Partidul şi Securitatea atotputernice, mascarada ideologică, geografia închisorilor, lagărele de muncă şi întreaga teroare politică ce a impregnat şi subjugat societatea românească din această perioadă. Rezultatul? Un amplu roman social şi politic, într-o „distopie“, pentru a relua înseşi cuvintele autorului dintr-o notă finală la Trenul vieţii, trenul morţii, „brodând abil pe o canava preexistentă, formată din elemente istorice atestate şi din «fantasme» ieşite direct – sau indirect – din fantezia autorului“.