ION VARTIC, VISUL ŞI FABULA

Pe ultima pagină a României literare din 16 februarie a.c., Nicolae Manolescu publică un scurt text confesiv, Gardul de sîrmă, surprinzător pentru că e strict personal. Confesiunea debutează cu un avertisment: „Cred că subconştientul joacă un rol, nu neapărat descifrabil, în viaţa fiecăruia din noi“. Şi o precizare: „Acum cîteva nopţi, am avut un vis care mă urmăreşte şi astăzi. Nu mi-l explic. Şi nici nu voi încerca mai jos să-i caut un înţeles. Am să-l povestesc pur şi simplu“. Fapt important pentru un oneirolog, criticul mai precizează că nu e vorba despre un vis recurent şi că secvenţa pe care a visat-o a trăit-o în mod real cu mult timp în urmă şi a şi evocat-o altădată în mod conştient. Iată visul:

Am visat unica vizită pe care i-am făcut-o mamei la vorbitorul închisorii din Ghencea. În vis, toate erau la locul lor, nimic în minus, nimic în plus. Şi extrem de clare, ca şi cum le-aş fi trăit în realitate. Eram şi nu eram conştient că e vorba de un vis. (…) O vedeam pe mama, dincolo de gardul de sîrmă care îi despărţea pe deţinuţi de vizitatori (doar rude de gradul întîi şi, cum tata era el însuşi la închisoare, numai eu şi fratele meu mai mic primisem îngăduinţa pentru vizită), cu o simplă basma în cap, deşi era iarnă, îmbrăcată, mi s-a părut mie, ca o ţărancă, cu o faţă zbîrcită din cauza lacrimilor, dar şi de soare, căci vara lucrase la cules roşii la Pipera, după cum ne va spune mai tîrziu. Pe ambele părţi ale gardului despărţitor de sîrmă, se aflau deţinuţi şi, respectiv, membri ai familiilor. O femeie masivă, înaltă, îmbrăcată în uniformă, trecea prin spatele deţinuţilor şi îi admonesta ori de cîte ori făceau cine ştie ce gest pe care ea îl găsea contrar regulamentului. Mama a fost printre primele certate cu duritate. Nu făcuse altceva decît s-o roage s-o lase să ne atingă cu mîna prin gardul de sîrmă. „Îţi rup degetele, cucoană!“, a fost replica gardiencei. Mama a izbucnit în plîns, eu la fel, fratele meu era prea mic ca să priceapă ceva. Aşa a decurs toată întîlnirea. Cînd bunica m-a întrebat la înapoiere ce am vorbit cu mama, i-am spus că doar am plîns.

În momentul în care se trezeşte din somn, Nicolae Manolescu conştientizează brusc „un lucru care nu avea cum să apară în vis, şi anume că se împlineau, zi pe zi, şaptezeci de ani de cînd avusese loc vorbitorul“. Un psihogenealog i-ar spune pe loc lui Nicolae Manolescu că visul pe care l-a avut este manifestarea „sindromului de aniversare“, care ilustrează legătura persoanei cu tradiţia sa familială şi cu faptul de a trăi în conformitate cu ea. E ceea ce toţi psihogenealogii, care îl urmează de multă vreme în această direcţie pe Iván Böszörményi-Nagy, numesc „loialitate invizibilă“ de familie. Un asemenea vis aniversar – provocat de impulsuri pe care doar inconştientul le ştie şi prin care el transmite, travestite, anumite semnale – poate să apară oricînd (la zece ani, la douăzeci, la cincizeci etc.). Ţin să mai remarc încă un lucru pe care îl sugerează acest vis: fără să spună nici un cuvînt, mama ar fi vrut să-şi exprime iubirea faţă de fii printr-o simplă atingere între mîna ei şi mîinile fiilor săi. Pentru că lucrul acesta îi este interzis, între ea şi copiii ei rămine ceva nespus. Vezi răspunsul pe care i l-a dat adolescentul Nicolae Manolescu bunicii sale atunci cînd aceasta l-a întrebat ce a vorbit cu mama lui: „i-am spus că doar am plîns“. Potrivit psihogenealogilor francezi, acest „nespus“ (le non-dit) rămîne încriptat în co-inconştientul celor care sunt implicaţi într-o anumită situaţie, cu efecte de lungă durată, care pot ieşi la iveală şi după multă vreme.

Pentru că a venit vorba despre asemenea fenomene psihice, trebuie să recunosc că mă obsedează de multă vreme sindromul de aniversare pe care, în mod inconştient, pare să-l ilustreze Caragiale. Nu fără să reamintesc un fapt de altfel bine ştiut: scriitorul evită în mod categoric să dea informaţii despre sine şi istoria lui familială. După cum îi şi replică în acest sens unui tînăr cercetător al biografiei sale: „Cînd ai d-ta o pereche de ghete, şi ieftine şi potrivite, poartă-le sănătos, şi nu-ţi mai pese de locul naşterii autorului lor şi de-mprejurările vieţii lui, care n-au deloc a face cu ghetele d-tale“. Numai că uneori, „ghetele“ acestea tocmai că au de-a face cu biografia autorului. Chiar şi cînd nu aveam cunoştinţă de psihogenealogia practicată de Anne Ancelin Schützenberger şi de emulii ei, mă intriga, într-un mod oarecum iritant, un pasaj esenţial din nuvela Păcat… Nu reuşeam să scap de impresia că pasajul pe care îl voi cita este un fel de corp străin, aşadar o „incluziune“ (termen preluat din mineralogie şi metalurgie de psihologia transgeneraţională), în textul respectiv:

Un copil de vreo opt-nouă ani, zdrenţăros şi murdar, cu picioarele goale, îmbrăcat în haine nepotrivite – un gheroc mare, a cărui talie îi vine pînă la glezne, în cap un cilindru turtit – face caraghiozlîcuri.

Este un mititel măscărici foarte destrăbălat – jigărit, sfrejit şi galben; pulpele-i uscate care se văd prin sfîşiitura nădragilor sunt pline de jupuituri. Aşa de prăpădit, este totuşi foarte îndrăzneţ. Fumează o ţigară lungă, se strîmbă-ntr-un chip straniu, păcăleşte şi-njură pe boieri chemîndu-i dupe porecla ştiută. Începe să cînte un cîntec ruşinos jucînd ciamparalele, făcînd gesturi şi mişcări neiertate… (…)

Mititelul, obosit, s-a oprit: merge să salute foarte comic cu cilindrul lui enorm pe boieri, şi s-aşează pe un scaun picior peste picior alături cu domnul senator… Altă ţigară… Domnul senator îl tratează cu cafea şi rom. Alt „amic“ îl mai îmbie încă cu un păhărel… şi încă unul…

Copilul se scoală şi-ncepe iar jocul… Acu mişcările şi gesturile sunt şi mai deşucheate… Cu-ncetul însă membrele pierd siguranţa şi simetria mişcărilor; cîntecul e surd, articularea inegală… Încă o strofă!… Dar gîfîiala îl îneacă… Cîntăreţul se opreşte un moment clătinîndu-se, moale de mijloc: e galben ca ceara; ochii-i crucesc stinşi în fundul capului… O sforţare, excitat de îndemnul unanim al amatorilor!… Oftează adînc, dă să ridice piciorul, se-nvîrteşte-n loc şi trupşorul zdrobit atîta se prăbuşeşte greu pe marginea trotuarului. – Beat mort!

Micul vagabond, fără părinţi, de origine necunoscută, este, în termenii lui Jung, o „figură“, adică o imagine foarte puternică, ieşită din inconştientul creatorului, fără ca scriitorul să o recunoască. Am asociat această „figură“ cu aceea, foarte sugestivă, a înfometatului Prichindel din Calul dracului: „copil lăpădat“, care nu ştie dacă mai are fraţi şi surori şi care spune despre sine „viu de departe…“ şi „mă duc departe…“. Seria ar putea fi completată de Spiridon din O noapte furtunoasă, adolescent despre care nu ştim absolut nimic, şi, culmea!, de însuşi kir Ianulea, care îşi inventează un trecut de copil orfan şi oropsit. Figura aceasta a copilului vagabond şi urgisit m-a făcut să găsesc un sens dublu în acea Fabulă pe care Caragiale şi-a scris-o în „30 ian. st. v. 1912 dis de dimineaţă“, adică în ziua în care îşi aniversa împlinirea a şaizeci de ani:

A fost odată un băiat,

O secătură, un stricat…

Fraţi, mamă, îl nesocoteau,

Şi mari şi mici îl huiduiau,

Ba, uneori, îl şi băteau.

O viaţă l-au tot umilit

Pîn’ ce stricatul horopsit

Din casa mă-sii a fugit…

Trec peste faptul că toţi comentatorii, începînd cu Şerban Cioculescu, au observat că fabula aceasta porneşte de la parabola fiului risipitor. Trec şi peste faptul că acel „fugar, pribeag“, fugit din „casa mă-sii“, este, evident, Caragiale însuşi, cel autoexilat („casa mă-sii“ fiind, fireşte, România). Ceea ce m-a frapat este altceva: faptul că în scenariul foarte simplu al Fabulei pare să existe o suprapunere de identitate, dacă ţinem seama că romanul familial al scriitorului începe în 1812, exact cu o sută de ani înainte. Adică în anul în care cu Stefanos – sosit în Valahia în suita lui Vodă Caragea – începe, practic, istoria românească a familiei numite ulterior Caragiale. Avem, deci, de-a face, cu o dublă aniversare: una conştientă – împlinirea a şaizeci de ani –, cealaltă, inconştientă, legată de figura bunicului Stefanos. Acesta din urmă corespunde perfect copilului „nepricopsit“ din fabulă, pentru că el a fugit la propriu de acasă, vagabondînd de la vîrsta de doisprezece ani. După mărturisirea lui tîrzie: „…pentru un sîngur capriţu ş-a lipedat părinţii, rudele, patria şi au fost pribegit de 12 ani copil“.

În mod straniu, vîrsta de doisprezece ani pe care îi are Stefanos cînd fuge de-acasă este o vîrstă tipică de debut de existenţă picarescă. Vagabond, peregrinează dintr-o ţară în alta, trece din Grecia în Imperiul Otoman, ajunge în Fanar, trece de la un stăpîn la altul, ca un pícaro, fiind primul din familie care urmează şcoala vieţii, învăţînd, mai bine sau mai rău, diverse meserii. Pare, totuşi, să i se fi potrivit mai bine aceea de pícaro de cocina, adică ajutor de bucătar. Existenţa aceasta picarescă trebuie să fi fost foarte dură şi plină de momente pe care Stefanos nu va fi dorit mai tîrziu să le evoce. Ba mai mult, e posibil ca în biografia sa de tinereţe să fi existat şi lucruri inavuabile. Faptul acesta e probat de nevroza foarte gravă de care suferea, conştient că este foarte nociv din această cauză pentru copiii săi: „…un tată nenorocit, atît e de vătămător pentru familia lui“. Un psihogenealog ar fi sigur că nevroza lui Stefanos a fost agravată de ceea ce el nu le-a mărturisit apropiaţilor săi din biografia lui de tinereţe. „Nespusul“ acesta e îngropat în inconştientul său ca într-o criptă; un asemenea nevrotic devine un „criptofor“. Chiar dacă secretele acestuia rămîn nemărturisite, deci necunoscute, ele trec într-un mod epigenetic în inconştientul descendenţilor, care, la rîndul lor devin purtătorii unei „fantome“. Aceasta reprezintă, de fapt, „o formaţie a inconştientului care are ca particularitate faptul de-a nu fi niciodată conştientă“. Descoperim indicii de acest fel la unul dintre descendenţii din a doua generaţie, anume Costache Caragiali, în piesele sale. Prin simptomele pe care le produce în psihicul urmaşilor, „fantoma“ funcţionează „ca un ventriloc, ca un străin în raport cu topica proprie subiectului“. Cum spun Nicolas Abraham şi Maria Török, precursori ai psihogenealogiei, în L’écorce et le noyau, nu morţii ne bîntuie, ci lacunele lăsate în noi de secretele lor. La a treia generaţie, din care face parte I.L. Caragiale, lacunele din inconştientul familial se adîncesc, aşa încît nepotul lui Stefanos rămîne doar cu „figura“ generică a copilului „horopsit“, un fel de fantasmă care îl obsedează fără săşi dea seama. După cum, cu siguranţă, n-a ştiut de ce a lucrat şi a definitivat nuvela Păcat… chiar în 1892, acolo unde apare atît de puternic conturată figura respectivă. În anul respectiv se împlineau cincizeci de ani de la moartea bunicului său. Cu alte cuvinte, scriind tocmai atunci nuvela, I.L. Caragiale a răspuns impulsului inconştient al unui sindrom de aniversare.

„Nevricos“ cum era, Caragiale ştia fără să ştie precis de ce nu trebuie să scormoneşti în profunzimile biografiei sale intime. După cum îi şi scria lui Zarifopol, iritat de insistenţa cu care primul său monograf, Horia Petra-Petrescu, îi cere amănunte despre sine şi despre istoria sa familială: „Ah! iubeşte-mă, dar nu intra, mă rog frumos, ca într-un dulap de lemn, în sertarele unde se ascund măruntaiele mele, căci asta, mă rog frumos, mă doare“.