Szabó Lőrinc este unul dintre cei mai mari poeţi maghiari din prima jumătate a secolului trecut. S-a născut la 31 martie 1900 la Miskolc. A decedat la 3 octombrie 1957 la Budapesta.

Primele poezii i-au apărut în celebra revistă Nyugat în 1920. A debutat în 1922 cu volumul Föld, erdő, Isten (Pământ, pădure, Dumnezeu), după care a publicat numeroase volume de poezie şi însemnări de călătorie. Printre cele mai importante, amintim: Kalibán (Caliban), 1923; Fény, fény, fény (Lumină, lumină, lumină), 1926; A Sátán mðremekei (Capodoperele Satanei), 1926; Te meg a világ (Tu şi lumea), 1932; Különbéke (Pace separată), 1936; Harc az ünnepért (Luptă pentru sărbătoare), 1938; A huszonhatodik év (Al douăzeci şi şaselea an), 1957. Primul volum antologic din Opera poetică a apărut în 1960. Postum au fost publicate numeroase volume de poezie, proză, publicistică, însemnări de călătorie, corespondenţă, poezii pentru copii.

 

 

Din nou în epoca de fier

(Megint a vas-korban)

 

I

Răscoală-te în mine, Doamne, Viitorule,

Răzvrăteşte-te din nou, tăcut, încruntat:

scutură munţii adormiţi ai sufletului meu,

ca să te văd, ca să te simt, nu mai fi

doar turnul zidit din nimic

din spaţiile pustii ale minţii pure.

Nevoie-i de paloş: sufletul tău fie sabia! Dar scutură-mă

cum scutură tunetul tăcerea, căci numai aşa

devii realitate… Scutură-mă şi dovedeşte-mi că eşti

trup şi carne… Scutură-mă, pentru că sufletul tău

numai aşa va deveni sabie de înşfăcat de mâna mea!

 

II

Creşte, se-ntinde potopul… Azi nu case – astăzi lumi

agonizează: în ungherele lor, Omul,

ca un câine bătut, îşi linge rănile,

iar biciul vremii pocneşte

necurmat pe trupul cangrenat al Pământului.

Creşte, se-ntinde potopul; numai pe culmi tainice

mai trăiesc străjeri care ştiu că se naşte

un popor nou din potopul plin de mizerii,

popor nou ale cărui cuvinte, când va pronunţa judecata

cuvenită înaintaşilor săi, vor deveni

groaznice şi întunecate precum fierul.

 

III

Fierul! Fierul! Trăim din nou în epoca de fier…

Suflete, muşchi de fier… Să fie de fier şi poezia,

căci furia roş-albă a vremii

a-nceput să bată deja pe tobe de fier

marşurile judecăţii de apoi… Hai, daţi-i drumul!

nu există aur şi nici strălucire, omul

e scârbit s-arunce priviri în sine şi-n alţii,

e scârbit de toate oglinzile

lumii scrântite… Hai! daţi-i drumul!

gâtlejul fluierului să scârţâie un cânt barbar,

urlând şi zdrăngănind! De ce să plângi

trecutul? Oricum te întrece urletul

muzicii de oase şi de fier! – Ce aduce această

dezordine colosală? Nu există frumuseţe, nu există pâine,

nu există trecut, nu există culori, nici lumină, nici să nu fie,

trăim în epoca de fier: nu avem scăpare.

 

Sunete

(Hangok)

 

Ne bântuie fulgerele dezlănţuite

ale primăverii, şi cine ştie

căror chemări le răspund vibraţiile

întunecate ale sufletului nostru?

Cine ştie de unde vine

să străbată

pământul, pe fundul

albastrei mări de eter,

noianul de mesaje fără fir

din care ţâşneşte uneori poezia:

poate sunt durerile unor lumi

îndepărtate, mugetul negru

al foametei, sutele de semne mute

ale furiei devastatoare, clinchete de iubire,

emoţia ticăită a filmului, turlele

răsunătoare ale trâmbiţelor, plânsul

roşcat al difteriei, râsul copiilor,

incendiile pădurilor ori trilurile

demente ale banilor: cine ştie

din ce şi de ce

se durează şi se năruieşte această scală

agitată, necurmata navigare

a sufletului şi de ce

câte-o inimă nebună,

prin megafonul tainicelor sale chinuri,

întoarce biciuitor

– precum oglinda lumina –,

urletul nesfârşit

de sunete în nemărginit!

 

Rugă, în contra femeilor

(Ima, a nők ellen)

 

Doamne,

în mâinile tale Pământul poate fi o viorea, poţi auzi

moşmondeala moliilor în timpul exploziilor solare,

dar tot nu-ţi invidiez puterea –

doar faptul că trăieşti

şi nu ai nevoie de-o femeie.

Priveşte-mă: aş muri bucuros

şi aş trăi cu plăcere şi între lucruri inocente

(atom în fier, clorofilă în iarbă) –

dar femeia, vai, îmi sfâşie solitudinea:

râde de tristeţea mea, sânii ei

magnetici se înroşesc, până şi amintirea ei

îmi dă târcoale prin preajmă

ca un leopard, şi chiar dacă mă iubeşte,

nu ţine seama decât de ea însăşi, vrea

să mă limiteze la teritoriul ei strâmt,

din libertatea mea pescuieşte doar ceea ce

crede că-i ofensator pentru ea şi

dă importanţă doar zorzoanelor plăcute

ale trupului, astfel ca orice minunăţie a lumii

să-i fie doar reper comparabil. Vai, cum mă-ntristează

orice iubire: din pricina ei

mă lupt cu mine însumi, din pricina ei

mă iau la trântă şi cu tine, care eşti viu

şi trăieşti fără ea – din pricina ei

mă cert şi cu tine, pentru ce n-ai ciopârţit

cu fulgerele tale iuţi, n-ai făcut

praf şi pulbere-n vânt

caricatura măreţiei tale: femeia!

 

 

 

Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko