ROXANA CROITORU, FESTIVALURI TEATRALE SPRE SFÂRŞIT DE AN 2023

Anul teatral 2023 s-a încheiat cu două festivaluri importante şi cu bucuria, pentru noi, spectatorii, de a urmări din nou, pe viu, spectacolele din sală, după anii de recluziune impuşi de pandemie.

Este vorba de Festivalul Naţional de Teatru, 20-30 octombrie, eveniment anual, şi de Festivalul Uniunii Teatrelor Europene, 4-19 noiembrie, aflat la a 20-a ediţie, care a avut loc la Cluj, găzduit de Teatrul Maghiar de Stat, membru UTE, şi organizat de directorul-regizor Gábor Tompa, preşedinte pentru a doua oară al Uniunii.

Echipa curatorială a Festivalului Naţional de Teatru, formată, ca anul trecut, din criticii de teatru Mihaela Michailov, Oana Cristea Grigorescu şi Călin Ciobotari, a gândit festivalul altfel. Dacă în ediţiile dinainte de pandemie, festivalul era un evantai al celor mai bune şi interesante producţii din ţară ale ultimei stagiuni şi spectacole de top invitate din străinătate în funcţie de bugetul alocat, cei trei au gândit, ca la ediţia precedentă, evenimentul diversificat pe mai multe paliere artistice deosebit de ofertant intitulat anul acesta Laboratoarele sensibilului. Eveniment care pune în valoare dinamica, tendinţele şi direcţiile teatrului românesc actual. Este vorba de spectacole al căror subiect ne ating, istorii de familie sau istorii fierbinţi, momente grave ale prezentului. Graniţe fragile, sensibile între trecut şi prezent, graniţe fragile între modalităţi de expresie, registrul, estetica unui spectacol sau altul. În program au fost selectate treizeci de spectacole ale stagiunii 2022-2023 şi o premieră în festival, Gertrude de Radu F. Alexandru în regia lui Silviu Purcărete şi trei spectacole invitate din străinătate.

Modulul educaţional, legătura între teatru şi educaţie, ocazie în care publicul tânăr a putut lua contact cu spectacolul, cu artiştii la ei în şcoală, a constituit, ca şi la ediţia precedentă, o experienţă binevenită pentru elevi, precum şi capsule-laborator în facultăţile de teatru din ţară. Au mai fost spectacole lectură citite în premieră în România din dramaturgia autohtonă sau europeană cu teme provocatoare, urmate de discuţii cu publicul. Evenimentele conexe au fost deosebit de bogate. A fost un maraton al lansărilor de carte de teatru, workshop-uri, ateliere de creaţie, întâlniri şi dialoguri cu artişti invitaţi, conferinţe, prezentări de instituţii şi proiecte culturale, FITS în FNT – un focus asupra Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu care a ajuns la a 30-a ediţie.

Cinci expoziţii au figurat în programul festivalului, dintre care aş aminti cu precădere trei. Expoziţia George Banu/La frontiera cortinei aparţinând artistei Oana Maria Cajal, dedicată memoriei marelui critic de curând dispărut. O expoziţie excelent realizată, însoţită de un elegant catalog de prezentare, cu fotografii şi informaţii amănunţite; Zeii de împrumut ai Vienei, martori împietriţi, realizată de Christine de Grancy, producţie a Forumului Cultural Austriac despre teatralitatea şi simbolurile arhitecturii vieneze. Organizată tot de Forumul Cultural Austriac, Teatrele realizate de Fellner & Helmer. Reflecţii subtile asupra specificităţilor locale şi a valorilor identitare, expoziţie în care regăsim teatrele din Iaşi, Oradea, Cluj şi Timişoara proiectate de arhitecţii austrieci.

Fiind prezentă doar pe final de festival, voi comenta două din cele trei spectacole vizionate, fiind în opinia mea spectacole de referinţă ale stagiunii.

Mass de Franz Kranz, coproducţie a Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu şi un teatru din Bucureşti, regia Andrei şi Andreea Grosu.

Piesa scrisă de actorul, scenaristul şi dramaturgul american s-a bucurat de un real succes şi în ecranizarea din 2021, care a marcat debutul regizoral al autorului. Subiectul este unul la ordinea zilei. Atentatele, masacrele din şcoli comise de elevi, traumele pe care le lasă în urmă. Este vorba de două cupluri, soţ-soţie, care şi-au pierdut unicii fii. Richard şi Linda părinţii lui Hayden, cel care şi-a ucis colegii, după care s-a sinucis şi Jacob şi Gail al căror fiu, Evan, se numără printre victime. Într-un cadru minimalist, decorul Vladimir Turturică, o masă, patru scaune şi o imensă cupolă pictată în culori pastelate cu scene biblice, cupolă ce atârnă şi deasupra unei părţi din public aşezat de jur împrejurul spaţiului de joc (te simţi de la început inclus în spectacol), se reunesc cele două cupluri. Mass, titlul piesei, semnifică în engleză slujba solemnă de duminică. O biserică ar fi locul în care cei patru ar putea găsi răspunsuri la tragedie şi o posibilă reconciliere. Cele două familii şi-au pregătit îndelung întâlnirea, punându-şi una alteia nenumărate condiţii. Au avut nevoie de timp pentru a accepta să se întâlnească, dar timpul nu vindecă durerea profundă pe care o poartă fiecare dintre ei. Durerea răzbate din momentul în care cei patru intră în scenă, din atitudinea, mimica lor. Întrebările care-i macină pe Jacob şi Gail: au existat semne, antecedente ale manifestării violente a lui Hayden? Era un caz clinic, iar părinţii au luat sau nu măsuri? Ştiau părinţii ce pune la cale fiul lor, că pregăteşte o bombă şi îşi achiziţionează arme? Pe măsură ce întrebările sunt puse, tensiunea creşte, iar la un moment dat, Jacob îşi pierde stăpânirea de sine şi sare la gâtul lui Richard. Este un moment bine jucat, cu măsură, de cei doi actori, Marius Turdeanu şi Richard Bovnoczki. Gail şi Jacob atacă, Linda şi Richard primesc loviturile. Tensiunea este foarte bine gradată, meritul celor doi regizori. Cei patru interpreţi, Ofelia Popii şi Richard Bovnoczki, Mihaela Trofimov şi Marius Turdeanu, o frumoasă performanţă actoricească. Chipuri pe care, de-a lungul spectacolului, citeşti însingurarea, durerea care macină pe dinăuntru, lipsa de interes pentru propria persoană. Cele două mame, prin monologul-poveste despre copiii lor dau răspunsul pentru această imensă tragedie. Mihaela Trofimov, mama lui Evan, fiul ucis, e sfâşiată de durere pentru pierderea absurdă, de neînţeles. Ofelia Popii, mama fiului ucigaş, dar fiul ei, pe care s-a luptat să-l înţeleagă şi pe care nu a încetat să-l iubească. O apreciere în plus pentru interpretarea actriţei Ofelia Popii, pentru felul sensibil, frumos gradat cu stăpânire de sine şi care transmite o nesfârşită durere.

• Cele trei ilustraţii sunt din spectacolul Boala albă de Karel Čapek, în regia lui Michal Dočekal, Teatrul Municipal din Praga.

Nu ştim dacă, în urma acestei întâlniri-confruntări, cei patru reuşesc să se reconcilieze cu adevărat, să-şi acorde înţelegere şi iertare. Va rămâne o povară a tragediei trăite pe care fiecare o va purta mereu. Un spectacol răscolitor, dureros, cu nenumărate întrebări, cu o interpretare actoricească impecabilă.

Băieţii de zinc, după romanul premiatei Nobel din 2015, Svetlana Aleksievici, Soldaţii de zinc, în traducerea Justinei Bandol, dramatizarea şi adaptarea scenică a regizorului spectacolului Yuri Kordonsky, premieră a Teatrului Bulandra. Este o piesă în formulă concentrată despre partea întunecată a războiului, cel din Afganistan din anii ’80 şi despre toate războaiele absurde şi inutile trecute, prezente sau viitoare. Autoarea de formaţie şi profesie jurnalist relatează ororile războiului într-un limbaj direct, crud, dar extrem de emoţionant.

Jucat pe scena sălii „Toma Caragiu“ într-un decor minimalist al scenografei Nina Brumuşilă, cu publicul pe scenă, participarea la tragediile povestite are un impact puternic. La o masă lungă, luminată de o lumină crudă, pe parcursul spectacolului ţi-o poţi imagina şi ca un imens sicriu de zinc sau o masă de tribunal, sunt aşezate şapte femei îmbrăcate în negru, nemachiate, care te privesc drept în faţă. Şapte femei care-şi plâng fiii pierduţi în război. Ca într-o partitură muzicală, Mama, personajul colectiv, evoluează polifonic. Îşi plâng, îşi strigă furia şi durerea, dar au şi momente de mare sensibilitate, de duioşie.

În centrul mesei, actriţa Mariana Mihuţ este vocea autoarei. Are un dosar în mâini din care, ca dintr-un ghem, se vor depăna poveştile. Intervine cu regularitate de ceasornic cu întrebări dureroase fără răspuns. Este nemiloasă, dar şi copleşită de durere. Cu o expresie dură, stăpânită, conduce spre crescendo firul epic al tragediei. Glasul ei cere justiţie şi dreptate. Doar freamătul mâinilor trădează încărcătura dramatică a personajului.

Prima Mamă care începe şirul confesiunilor este actriţa Dana Dogaru. Cu un chip parcă cioplit în piatră şi cu o voce inconfundabilă, clară, fără inflexiuni, acuză o societate care preamăreşte „soldatul internaţionalist“, haina militară acoperită de decoraţii calpe, menite să ascundă faţa hâdă a războiului. În acelaşi timp, cu aceeaşi voce clară, monotonă, se autoacuză mărturisind dorinţa de a putea alege. De a alege care fiu să-i rămână în viaţă şi care să piară. Un gând şi un sentiment cumplit pentru o mamă, acela de a-ţi iubi un fiu mai mult decât pe celălalt. A doua Mamă, actriţa Ana Ioana Macaria, cu expresii extrem de mobile, chipul ei exprimă de la început durerea. Îşi frânge mâinile, ochii îi fug în toate părţile, pare o sălbăticiune hăituită. Copilul pe care l-a crescut singură, cu care şi-a împărţit viaţa, toate bucuriile, nu poate fi pierdut. Nu poate accepta dispariţia. În exaltarea ei se leagă de un fapt exterior. Sicriul de zinc, în care i-a fost înapoiat fiul, este mult prea mic faţă de înălţimea băiatului ei. E un refuz al realităţii, un semn de care se agaţă această mamă simplă pentru a nu-şi pierde speranţa. A treia Mamă, actriţa Profira Serafim. O mamă blândă, delicată, înspăimântată de vestea pe care o presimte. Teribil de impresionantă e relatarea ei. Fuga de adevărul care se apropie pe scări, în camere, în lift. Un adevăr copleşitor pe care nu poate să-l accepte. A patra Mamă, actriţa Mirela Gorea. Povestea ei e despre bucuria de a-şi primi fiul în viaţă şi apoi despre povara înfiorătoarei crime pe care fiul o comite după întoarcerea acasă. Pare împăcată cu soarta, o mamă îndurerată. Dar chipul ei resemnat, impasibil, se schimbă şi izbucneşte încrâncenată împotriva unei societăţi indiferentă la bolile psihice cauzate de traumele războiului. A cincea Mamă, actriţa Camelia Maxim, de o ingenuitate răvăşitoare. Povestea ei este evocarea fiecărei întâlniri la mormântul fiului. Rememorarea frumoaselor momente petrecute împreună într-un ton cald, uneori cu un zâmbet jucăuş e haloul în care se îmbracă mama pentru a putea trăi disperarea, pentru a-şi întreţine speranţa, amintirea fiului iubit.

Asistenta medicală, actriţa Rodica Lazăr, rememorează din război propria dramă pe canavaua ororilor pe care le trăiesc „băieţii de zinc“. Este un martor pe viu, un personaj plin de forţă, un alt glas al autoarei.

Aşa cum a mărturisit regizorul Yuri Kordonski, în conjunctura actuală a conflictelor care ne înconjoară şi, mai ales, cel din Crimeea, nu putea pune în scenă un alt text. Un text care te urmăreşte mult timp după încheierea spectacolului şi care îţi lasă un profund sentiment de vinovăţie. Nu este consemnat în nicio constituţie „Dreptul omului de a nu ucide. De a învăţa să nu ucidă“.

Regizor de actori, Yuri Kordonski le-a condus cu măiestrie pe cele şapte actriţe, care dau măsura talentului lor, fiecare o altă faţă a suferinţei, într-o altă gamă interpretativă.

„Al cui a fost războiul ăsta? Al mamelor, ele au luptat. Şi vor lupta până la moarte. Vor avea grijă de noi, se vor ruga pentru noi. Pentru sufletele noastre.“

A 20-a ediţie a Festivalului Teatrelor Europene s-a desfăşurat sub semnul a două aniversări, 230 de ani de la înfiinţarea Teatrului Maghiar din Cluj şi 15 ani de la înfiinţarea sălii Studio.

Titlul Festivalului UTE a fost Festival pe timp de război, titlu al acestor timpuri zbuciumate pe întreaga planetă, pe care se desfăşoară peste treizeci de războaie şi noi conflicte ameninţă să izbucnească atât de aproape de noi. În acest context, se pune întrebarea: ce poate face teatrul pentru a apropia publicul de adevăr, de încredere, de speranţă? Un posibil răspuns îl dă directorul festivalului, Gábor Tompa: „să sperăm că spectatorii vor păşi cu încredere, seară de seară, prin uşile deschise ale teatrului, în acel spaţiu comun al acţiunii care poate înlesni reînnoirea, înţelegerea şi regăsirea reciprocă“.

Alături de producţiile teatrului gazdă au fost invitate unsprezece spectacole din Praga, Luxemburg, Salonic, Roma, Sofia, Porto, Belgrad, Cracovia, Szolnok şi Ljubljana cu spectacole cu subiecte şi estetici în chei diverse. Fidel crezului artistic al unuia dintre întemeietorii UTE, Jack Lang, spectacolele selectate pe care le-am urmărit pe parcursul a şaisprezece zile au fost cele ale teatrului de artă.

Deschiderea i-a revenit Teatrului Naţional al Greciei de Nord din Salonic, cu spectacolul Algoritm, rătăciri suprarealiste prin memorie. Este un spectacol de autor, cele două interprete Alexandra Kazazou şi Eleana Georgouli sunt autoarele conceptului şi a regiei, iar muzica originală îi aparţine cunoscutului muzician Giannis Aggelakas.

Urmând meandrele memoriei, cele două interprete coregrafiază şi interpretează dramatic revolta acută împotriva atrocităţilor de tot felul, războaiele balcanice, lupta bunicelor partizane, dramele personale. O revoltă, care ar trebui, să fie auzită de către cei responsabili, dar oare este ea auzită? Actriţele se remarcă printr-o frumoasă expresie corporală, iar Alexandra Kazazou, printr-o tehnică interpretativă de mim. Un spectacol alert, tensionat, întreţine un sentiment de nesiguranţă şi teamă într-o lume atât de bulversată.

Poate cel mai actual, la zi spectacol, a fost cel al Teatrului Municipal din Praga, Boala albă de Karel Čapek. A fost Čapek un vizionar? Sigur era înzestrat cu un anumit tip de umor, ironic, negru şi cu un acut simţ al adevărului, al dreptăţii.

Într-un stat, nu ştim care, izbucneşte o pandemie venită din China, boala albă, lepra chinezească sau ciuma, care se răspândeşte pe tot globul. Medicul-şef al spitalului, Sighelius, interpret Milan Kačmarčik, este copleşit de numărul mare de cazuri, din care morţii se numără cu miile. Şi forurile responsabile sunt panicate. Soluţia ar fi un medicament salvator. Medicamentul îl poate produce doar bonomul medic Galen, dar acesta pune o condiţie: pentru ca bolnavii să beneficieze de medicamentul miraculos, trebuie să fie oprite războaiele de pe întreaga planetă. Condiţia sa vine în contradicţie cu planurile belicoase ale Mareşalului, care vrea să cucerească un mic stat vecin pentru a-şi asigura o pagină de glorie eternă în istorie. Conflictul se acutizează şi pe acest fond facem cunoştinţă cu tarele umane, care ies la iveală în situaţii limită: laşitatea, minciuna. Bolnavi bogaţi sau cu o anumită situaţie socială recurg la diverse tertipuri pentru a fi trataţi peste rând. Agitaţia din spital este mereu prezentă. Actorii traversează de-a lungul scenei, împingând cărucioare de supermarket, dând impresia angajaţilor medicali care duc pacienţii dintr-o parte în alta a secţiilor. Foarte sugestiv decorul lui Dragan Stojčesvski, simplu, auster, chiar rece prin albul de spital. Aceeaşi simplitate şi la costumele Evei Jir˘ikovská.

Cele două personaje principale, antagonice, medicul Galen şi Mareşalul sunt interpretate de acelaşi actor, Miroslav Donutil. Cu adevărată măiestrie actoricească el joacă alternativ două feţe ale naturii umane. Trece cu uşurinţă printr-o schimbare de mimică sau o rapidă schimbare de costum, sub halatul alb de medic este uniforma de Mareşal, de la expresia blândă, modestă a medicului, la interpretarea agresivă, belicoasă, a Mareşalului. Excelent rezolvată de regizor scena confruntării dintre cei doi, doctorul Galen şi Mareşalul, unul se află pe scenă aproape de rampă, celălalt e proiectat în fundal pe un imens ecran. Întreg ansamblul e de remarcat pentru performanţele actoriceşti, vocale şi de mişcare în multiplele roluri interpretate, în dublu-triplu rol sau travesti. Regia îi aparţine lui Michal Dočekal, cunoscut publicului clujean din montările realizate la Teatrul Maghiar din Cluj. O temă actuală, recognoscibilă, nu demult am trecut prin pandemia de Covid şi un ideal utopic, cel al păcii eterne.

Spectacol al Teatrului Naţional din Luxemburg, Ciuma după Albert Camus se încadrează în aceeaşi tematică, epidemia. Adaptarea cunoscutului roman realizatã de Florian Hirsch şi în regia lui Frank Hoffmann sunt deosebit de ingenioase. Spectacolul e gândit ca un spectacol-lectură cu mişcare într-un spaţiu minimalist.

Pe scenă, spaţiul de joc se face şi se reface din felul în care sunt aşezate cele câteva scaune. Interpreţi sunt doi actori, Marie Jung şi François Camus. Sunt interpreţii personajelor principale: doctorul Bernard Rieux (Marie Jung) în travesti şi jurnalistul Raymond Rambert (Francois Camus). Personajele, mai mult sau mai puţin episodice din roman, sunt interpretate tot de cei doi. Cu o remarcabilă agilitate trec de la un personaj la altul, de la o stare la alta. Pe fundalul epidemiei de ciumă, care închide şi izolează oraşul şi pe locuitorii săi, sunt analizate, rând pe rând, criza sanitară, criza morală (boala e percepută ca o pedeapsă divină), precum şi cea socială şi politică. Este o societate bolnavă, scoasă de pe făgaşul vieţii normale. Cei doi actori, Marie Jung şi Francois Camus, au fost recompensaţi pentru performanţele lor interpretative cu primul premiu Luxemburg pentru Teatru 2021.

Tot de la Teatrul Naţional din Luxemburg a fost prezent în festival spectacolul Scaunele de Eugène Ionesco, regia lui Gábor Tompa. O înscenare de zile mari, aşa cum ne-a oferit regizorul cu multele sale spectacole de teatru absurd, Scaunele a fost prezent şi la ediţia de anul trecut a festivalului Interferenţe. În decorul sugestiv al scenografului Dragoş Buhagiar evoluează cei doi actori: Patrick Le Mauff de la Teatrul din Luxemburg şi actriţa Oana Pellea. Aşa cum s-a consemnat deja de către critica de specialitate, jocul Oanei Pellea este un recital actoricesc, o demonstraţie de măiestrie într-un amplu registru interpretativ.

Spectacolul Mâna stângă, Teatro di Roma-Industria Indipendente din Italia, un spectacol de varietăţi care explorează plastica corporală într-o notă inedită, un gen mai rar întâlnit.

Teribil de amuzant bazat pe oribil de trist, după piesa lui Fred Apke de la Teatrul Naţional „Helena Modrzejewska“ din Cracovia, Polonia, un spectacol despre tragedia pierderii peste care cei doi protagonişti, actorii Dorota Segda şi Zbigniew W. Kaleta, încearcă să treacă şi să lege noi legături sensibile printr-un joc prestabilit despre care noi, spectatorii, ne dăm seama pe parcursul derulării piesei. De remarcat jocul sensibil cu nuanţe şi treceri de la frivolitate la deznădejde a Dorotei Segda.

Fiecare spectacol a fost urmat de discuţii cu publicul în foyerul teatrului, prilej de a cunoaşte interpreţi şi realizatori, de a schimba păreri într-un cadru prietenos.

S-au sărbătorit cei 15 ani de la inaugurarea sălii Studio, s-a lansat cartea cercetătoarei Adrienne Darvay Nagy, Montările lui „Hamlet“ ale lui Tompa Gábor şi reteatralizarea din Ardeal.