MIRCEA MOŢ, UN TRATAT DESPRE VIS ŞI LITERATURĂ

În urmă cu mai bine de două decenii, mai exact în 1998, universitarul braşovean Ovidiu Moceanu publica la editura „Antim“ din Cluj, volumul Visul şi împărăţia. O teologie a visului, urmat, peste un an, de Visul şi literatura (Piteşti, Editura „Paralela 45“ ), iniţial teză de doctorat la regretatul Liviu Petrescu. Cele două cărţi ale prozatorului Ovidiu Moceanu sunt reunite în recentul volum, Tratatul despre vis, publicat la prestigioasa editură „Cartier“ din Chişinău (2023).

Înainte de prezentarea propriu-zisă a Tratatului desprte vis, mi se pare potrivit să amintesc aprecierea de care s-au bucurat cele două volume mai sus menţionate din partea criticului Liviu Petrescu: „Cele două lucrări pe care domnul Ovidiu Moceanu ni le-a dăruit (reunite în Tratatul despre vis, n.n.) se constituie în adevărate lucrări de referinţă pe care nicio cercetare ulterioară nu-şi va permite luxul de a le ignora“.

Autorul este mai puţin preocupat să explice în mod desosebit „mecanismul“ visului, câtă vreme acesta contează ca univers ce se „confruntă“ cu lumea reală, dându-i replică în ipostaza lui de altceva. Pe de altă parte, nu este ocolită relaţia individului cu visul, înţeleasă în primul rând ca stimulare a reflecţiilor omului asupra propriei condiţii/existenţe, dar şi ca încurajare pentru o semnificativă depăşire a propriilor limite. Nu în ultimul rând, visul este abordat ca o chemare la manifestarea libertăţii absolute a eului, recunoscându-i-se „forţa utopiei onirice“, cu tot ce implică aceasta: „Elementul comun al tuturor miturilor despre vis rămâne transgresarea limitelor, nu numai de limbaj. Marile mituri romantice, între care şi visul (studiate de A. Béguin – al Nopţii, Inconştientului, al Unităţii, al Sufletului Universal, al Numărului atotputernic), apar, de aceea, ca mituri ale opoziţiei faţă de un fapt dat“. Mitul este, în ultimă instanţă, încredinţat artistului şi filosofului: „Scriitorii, ca şi filosofii, vor să rezolve antinomia dintre vis şi realitate (înţelese ca libertate şi, respectiv, constrângere), între fantezie şi limitare“.

Referindu-se la visul antic şi apelând la texte semnificative, autorul reţine ipostaze ale visului în Antichitate, totul pentru a sublinia prezenţa visului în perioada respectivă ca expresie a dorinţei de cunoaştere, în primul rând a limitelor condiţiei umane: „Ei ( grecii, n.n.) au transmis romanilor şi epocii moderne un mesaj fundamental în această privinţă“. Cu atât mai mult cu cât „epoca modernă n-a depăşit, în multe aspecte, capacitatea de înţelegere a visului“.

Capitolul Visul şi împărăţia este rezervat visului ca modalitate de comunicare a omului cu divinitatea. Ovidiu Moceanu reţine că visul „a apărut atunci când comunicarea directă cu Dumnezeu n-a mai fost posibilă, fiind tulburată de diverse cauze“. După crima lui Cain şi după ce pământul „se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse de silnicii“ şi numai Noe era „drept şi neprihănit“ (Facerea 6, 11), „iar Dumnezeu trimite potopul, după ce se ridică Turnul Babel, semn al trufiei renăscute, luciferice, Avraam este chemat să întemeieze un popor şi primeşte în vis vestea despre aceasta. Este primul vis din Biblie (Facerea 15, 1-11), în care i se cere jertfă, pentru a i se încerca puterea credinţei, mai târziu, sacrificarea propriului fiu, Isaac (Facerea 22). Se observă că există o comunicare directă, prin vis, visul nu este alegoric, încifrat, dar Dumnezeu condiţionează împlinirea binecuvântării de jertfă. Mesajul deja nu mai poate fi recepţionat de oricine, e nevoie de o jertfă, ca semn al Legământului, al virtuţii credinţei“.

Ovidiu Moceanu este un cercetător şi un cititor atent, care, pe parcursul unui capitol substanţial, prezintă perspectiva creştină asupra visului. Autorul menţionează că „există o ierarhizare a visătorilor. Claritatea mesajului transmis ar fi marca distinctivă a alegerii. Cu cât mesajul e mai confuz sau alegoric, cu atât apar mai multe piedici în comunicare, cu cât semnele sunt mai clare, cu atât sentimentul apropierii de divinitate devine mai puternic“. De aceea, deloc întâmplător, cred, autorul aminteşte prezenţa unor „văzători“, adică oameni prin care cei din jur „puteau să întrebe pe Dumnezeu“. Cu alte cuvinte, „văzătorul“ este individul apt să descifreze mesajul pe care îl presupune visul, el, văzătorul, fiind aproape în exclusivitate atent la ceea ce s-ar numi astăzi intenţia autorului, nu a textului. Pe parcursul cărţii, Ovidiu Moceanu nu poate neglija o relaţie semnificativă a omului cu visul. „Există oare, se întreabă autorul, o mare diferenţă între visător şi cititor/creator?“. Capitolul Energia de influenţare vizează „visul ca scenariu“, limbajul visului (alegoria, parabola, simbolul), dar şi relaţia dintre vis şi mit. Insistând asupra demersului hermeneutic prin care se descifrează sensuri ale viselor care vin „dintr-un strat profund al fiinţei“, Ovidiu Moceanu are, mai ales, în atenţie visul ca „natură creatoare“, din acest punct de vedere „plasându-se la apropierea între vis şi creaţie şi decelarea elementelor specificităţii creatoare“.

Demersul lui Ovidiu Moceanu este atent dirijat spre locul ocupat de vis în literatură, acolo unde „nu există vise «nesemnificative», pentru că se integrează unei opţiuni, intenţionalităţii auctoriale“. Cu alte cuvinte, visul este asociat convenţiei artistice şi inevitabilei capcane întinse de autor şi de text cititorului.

Capitolul Visul şi miturile reţine atenţia prin câteva lecturi notabile, în special lectura dedicată nuvelei eminesciene Sărmanul Dionis, nu doar pentru că aceasta „reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai dense proze din literatura romantică europeană“, ci şi pentru că, din perspectiva visului, ea trimite la condiţia unei fiinţe a cărei existenţă se raportează la divin şi la întreg. Întregul volum al lui Ovidiu Moceanu se concentrează asupra unor creaţii, romantice în special, care, supuse unei lecturi atente la detaliu, îşi dezvăluie la modul convingător semnificaţiile de profunzime, cum este cazul textului lui Heliade-Rădulescu. Reţine atenţia, printre altele un subcapitol precum Romantizarea visului, cu atenţia concentrată asupra „ipostazelor visului romantic“, după cum se cuvine menţionat „Valul de vise“ din „pădurea de simboluri“ a nopţii moderne, cu notabile referiri la prezenţa visului în literatura simbolistă. Ovidiu Moceanu aminteşte, fără a insista în mod deosebit, Visul „superrealist“, cu specificul unei creaţii care „avea să sterilizeze discursul oniric, să îl înstrăineze de esenţa sa şi să restrângă capacitatea lui de explorare a eului şi a lumii, pe care mizau romanticii“, câtă vreme suprarealismul „mizează pe o supralicitare a mecanismelor onirice, considerate mijloace în sine“.

Un capitol substanţial este dedicat visului ştiinţei moderne, profilul cărţii lui Ovidiu Moceanu fiind întregit de Anexe vizând „vise, vedenii, prorocii, profeţii, străvederi, descoperiri, răpiri în duh (extaze), înainte-vederi (meniri), năluciri, arătări, prevestiri, parabole în Vechiul şi Noul Testament“.

Cu un titlu ce trimite detaşat şi lipsit de orgoliu, mai degrabă uşor autoironic, la experienţa celor vechi, Tratatul despre vis este cartea unui cercetător riguros, cu o erudiţie „încălzită“ de vocaţia prozatorului, care lasă însă loc în egală măsură mişcării elevate a unui eseist de certă fineţe.