CRISTIAN VASILE, TIMPURI NEPRIELNICE PENTRU EDITARE

Să ni se permită şi de data aceasta o deviere de la profilul cronicilor obişnuite, care se apleacă, în general, asupra lucrărilor recent apărute, în favoarea câtorva reflecţii critice pe marginea unei cărţi publicate cu aproape două decenii în urmă. Fiind constrâns de anumite împrejurări să zăbovesc asupra volumelor de documente tipărite în postcomunism, am reluat mai atent şi lectura ediţiei de izvoare tipărită, în anul 2005, sub îngrijirea lui Marin Radu Mocanu – Vremuri satanice. Documente, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2005, 244 pag. Cum a reieşit şi din cronica precedentă, apărută în Apostrof, dedicată relecturilor, mai ales din 1998, M.R. Mocanu s-a specializat în editarea sistematică de documente privitoare la raporturile dintre intelectuali şi puterea politică în perioada postbelică; pe lângă volumul pe care îl discutăm aici, a mai publicat până în 2008 alte cinci lucrări care adună izvoare istorice importante.

Vremuri satanice… are un caracter compozit, fiind mai puţin omogenă decât celelalte culegeri de documente (de dinainte şi de după 2005) consacrate raporturilor dintre oamenii de cultură şi artă şi puterea politică din perioada postbelică. O bună parte a surselor istorice vizează activitatea politică, ministerială, judiciară etc. a lui Lucreţiu Pătrăşcanu la Ministerul Justiţiei (editorul a apelat la fondul Ministerul Justiţiei – Cabinet de la Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale [ANIC]); o alta se referă la chestiuni variate: destinul dramatic al persoanelor pedepsite administrativ cu domiciliu obligatoriu (mai ales rude ale politicienilor „burghezi“); starea de spirit a mai multor categorii sociale (ţărănime, muncitorime etc.) reflectată în documente ale Securităţii (cu utilizarea fondului Direcţia Generală a Securităţii Statului); persecutarea sioniştilor; anti-sovietismul unor intelectuali (prof. Ştefan Milcu, de exemplu); rezistenţa comunităţilor greco-catolice şi romano-catolice faţă de autorităţile regimului comunist; desfiinţarea unor asociaţii etc. În fine, abia ultimele secţiuni documentare ale volumului acoperă propriu-zis zona relaţiei dintre creatorii vieţii intelectuale şi regimul politic în perioada delimitată de anii 1947 şi 1956 (cum editorul nu precizează sursa arhivistică, putem deduce că cele mai multe piese provin din fondul Comitetul Central al PCR – Secţia de Propagandă şi Agitaţie al ANIC). Fondul Direcţia Generală a Securităţii Statului de la ANIC a avut un traseu mai sinuos, deoarece – după predarea la Arhivele Naţionale ale României (probabil de către SRI) şi odată cu îmbogăţirea legislaţiei, prin apariţia actului normativ privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste –, a fost revendicat de către Colegiul CNSAS. După toate indiciile, documentele fondului DGSS au şi ajuns în arhiva CNSAS şi este posibil ca M.R. Mocanu să fi rămas unul dintre puţinii cercetători care l-au putut studia cât timp s-a aflat la ANIC.

Miza sus-amintitei reuniri documentare cumva amalgamate pare a fi, aşa cum şi sugerează editorul în Argumentul cărţii, „reabilitarea intelectuală“ a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (p. 8). M.R. Mocanu pledează de fapt pentru integrarea lui L. Pătrăşcanu în rândul elitei intelectuale, nu doar politice, reprimate după decembrie 1947. Problematică este însă neglijarea sau ignorarea eşafodajului juridic punitiv (specific unui regim autoritar/dictatorial) alcătuit chiar sub ministeriatul lui Pătrăşcanu la Departamentul Justiţiei. Această construcţie normativă a permis şi a justificat din punct de vedere legal represiunea declanşată după 6 martie 1945, prigoană căreia i-a căzut victimă în 1954, însuşi creatorul său (sau unul dintre creatorii săi). Îmi amintesc că, în prima parte a anului 2006, în timpul lucrărilor Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Comisia „Tismăneanu“), s-a ridicat şi problema personalităţilor care vor fi evocate cu prioritate în Raportul final ca victime ale regimului comunist (raportul final urma să fie baza documentară în temeiul căreia preşedintele României va condamna regimul comunist ca ilegitim şi criminal – vezi Raport final, editat de Vladimir Tismăneanu et al., CPADCR–Editura Humanitas, 2007). Cineva a propus cu ocazia acelor dezbateri – nu ştiu dacă şi sub impresia cărţii editate de M.R. Mocanu – inclusiv numele lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Până la urmă, această variantă a fost respinsă de către ceilalţi membri ai Comisiei. Însă, în Bucureşti, o arteră importantă continuă să poarte numele fostului ministru comunist al Justiţiei. Revenind însă la cartea editată de Marin Radu Mocanu, trebuie spus că la fel de problematică este şi reabilitarea fostului ministru al Justiţiei în virtutea „naţionalismului“ său, a acţiunii ferme faţă de unii maghiari suspectaţi de crime sau de atitudini violent-revizioniste, antiromâneşti; editorul chiar pomeneşte laudativ „naţionalismul (radical) manifestat între anii 1945 şi 1947 de Lucreţiu Pătrăşcanu“ (p. 12). Marin Radu Mocanu a scăpat din vedere (sau mai degrabă nu?) conotaţia negativă pe care a căpătat-o termenul, care nu mai este deloc sinonim cu patriotismul, pur şi simplu, sau doar cu acţiunea circumscrisă ideii naţionale, fără vreo nuanţă xenofobă, şovină, antiminoritară.

În mod deliberat sau dintr-o eroare, editorul nu indică în clar sursa de păstrare a unor documente reproduse în ultima secţiune (VII. Scriitorii – rezistenţa în acţiune). Sursele redate aici (în număr de şase) nu apar menţionate nici în Lista documentelor (de la pp. 236-241). În text, în locurile unde sunt reproduse, piesele documentare nu sunt numerotate, ceea ce sporeşte confuzia cititorului, mai ales că cel puţin o sursă – amintită în Lista documentelor (documentul nr. 38 – Scrisoarea din 7 septembrie 1948 a unor săteni către organele de Securitate) – nu este de fapt reprodusă; probabil, dintr-o greşeală tehnică nu a mai fost inclusă. Culegerea este greu de parcurs şi pentru că nu are un Indice, ci doar o firavă secţiune intitulată Nume care apar în lucrare (pp. 242-243). Aici nu se regăsesc decât foarte puţine nume, iar pagina indicată pentru identificarea lor în textul cărţii este greşită: spre exemplu, pentru scriitorul Paul Anghel se face trimitere la p. 154, însă referinţa la el este, de fapt, la p. 158. Acelaşi decalaj de patru pagini se regăseşte şi la alte personaje ale cărţii: episcopul catolic Anton Durcovici – p. 105/p. 109 ş.a.m.d. Multe nume importante pomenite în piesele documentare (filosoful Lucian Blaga, patriarhul ortodox Justinian Marina, prof. Traian Săvulescu, preşedintele Academiei RPR, scriitorul I.D. Sîrbu ş.a.) nu sunt menţionate în rubrica sus-amintită. De altfel, editorul nu a intervenit cu comentarii şi note explicative pe marginea textului documentelor, astfel încât transcrierile greşite de nume proprii s-au păstrat şi au rămas neîndreptate: preotul confesor Reluţiu menţionat la p. 103 este, de fapt, Aurel Leluţiu, tovarăşul Selmaru este Traian Şelmaru (p. 196), Otto Pfranenkopf este călugărul iezuit Otto Canisius Farrenkopf (p. 104), prof. Sârbu este I.D. Sîrbu (p. 199), iar exemplele pot continua, din păcate. În plus, editorul nu simte nevoia de a oferi mai multe detalii despre personalitatea unor episcopi precum Márton Áron şi Ioan Suciu (ultimul a şi fost beatificat de Sfântul Scaun în iunie 2019, la Blaj, cu ocazia vizitei papei Francisc în România).

Dincolo de meritele documentare, de îmbogăţirea considerabilă a informaţiei pentru momentul 2005, volumul editat de Marin Radu Mocanu este o mostră despre cum nu trebuie întocmită o ediţie de izvoare istorice. Cazul său vădeşte, odată în plus, cât de importantă este (ar fi trebuit să fie) „instituţia“ referenţilor ştiinţifici într-un proces editorial şi cât de necesară este raportarea constantă la literatura de specialitate înainte de editarea unor documente istorice. Nu mai insist asupra rolului, uneori esenţial, al redactorului de carte şi al corectorului.