ŞTEFAN HAGIMĂ, ZOE

Ca să înţelegeţi cum s-au schimbat viaţa şi destinul meu la sfârşitul anului patru, trebuie să mă întorc puţin în timp: anume, în partea a doua a anului trei, când ne creaserăm obişnuinţa ca, după repetiţiile de la „Casandra“, care se terminau mai târziu, să-i conducem acasă pe Mony Ghelerter şi pe Zoe. Eram un grup de 4-5 studenţi, cam aceiaşi mereu: Mircea Florin, Mălaimare, Victor Nicolae, câteodată Despina Marcu şi, bineînţeles, eu. Mai întâi, îl lăsam pe Mony, care locuia într-un bloculeţ lângă Cişmigiu, unde avea un apartament mic, dar elegant şi aranjat cu gust. Apoi, urcam pe lângă Sala Palatului şi intram pe Bulevardul Nicolae Bălcescu şi o lăsam pe Zoe în faţa intrării de la celebrul bloc Malaxa, unde locuia la etajul 3, împreună cu mama ei, Mica, şi fiul, Răzvan, într-un apartament foarte frumos şi mare, aranjat cu mult gust şi rafinament aristocratic, în care fiecare avea dormitorul său, unde se putea retrage când voia să fie singur. Dar după ce am început repetiţiile la piesa lui Gorki, Vilegiaturiştii, unde era o scenă în care servitorii îşi dădeau întâlnire la Stepanida-n bucătărie, bucătăria şi bucătăreasa familiei, pentru a bea o votcă, de la o vreme, Zoe a început de fiecare dată să ne invite la ea cu vorbele:

– Hai, urcaţi, să bem ceva la… Stepanida-n bucătărie!

Şi urcam la ea, după ce cumpăram de jos, de la cunoscutul magazin Unic, o sticlă de coniac sau de votcă ori, când nu prea eram în bani, una de spumos, un fel de şampanie proletară.

Ne aşezam în bucătărie în jurul mesei, unde Zoe punea slană, salam, brânză, ceapă şi pită, înfulecam iute din toate astea, beam câte un păhărel, după care începeau discuţiile: despre piesă, despre roluri, despre relaţiile dintre personaje; erau dezbateri care au limpezit multe lucruri legate de spectacol. Atunci am înţeles că personajul meu, Vlas, un tânăr exponent al noului curent de intelectuali ruşi, îndrăgostit peste măsură de o femeie ceva mai în vârstă decât el, trebuia să-şi declare dragostea şi să se arunce în acest vârtej de sentimente fără să mai ţină cont de nicio normă socială, de nicio cutumă sau îngrădire ce ţinea de încremenita societate pravoslavnică. Cum am mai spus, Zoe, nu Mony, alesese piesa asta. Şi cu cât ne apropiam mai mult de data premierei, cu atât personajul feminin din faţa mea se confunda cu chipul lui Zoe, iar certitudinea că m-am îndrăgostit iremediabil şi infinit de ea avea să se concretizeze definitiv după premieră!

Şi s-au mai petrecut unele mici lucruri aranjate parcă de o Forţă Divină. Cu cât ne apropiam de premieră, grupul celor care o însoţeau pe Zoe s-a tot diminuat, încât rămăseserăm doar eu – constant şi Victor Nicolae – din când în când. Ceilalţi intraseră în febra pregătirii lucrării de stat, licenţa în denumirea actuală. Şi încă ceva extrem de important: printre cronicarii şi oamenii de teatru care au fost invitaţi şi au văzut toate spectacolele noastre, s-a numărat romancierul şi cronicarul dramatic Ovidiu Constantinescu – Ovidel, cum aveam să-l numim cei care i-am rămas prieteni până a plecat în viaţa de după viaţă! Am amintit faptul fiindcă, după ce a văzut toate spectacolele, Ovidel, prin intermediul lui Zoe, ne-a invitat într-o seară la el acasă, pe Uranus, la o masă a grupului selectat şi select de artişti şi scriitori din toate genurile de exprimare.

Atunci i-am cunoscut pe Ştefan Aug. Doinaş şi Irinel Liciu, pe I. Negoiţescu, pe Cornel Regman, pe Margareta Sterian, Sorana Coroamă-Stanca, Mircea Săndulescu. Mă opresc pentru a spune că la început am fost invitaţi Mircea Florin, Mălaimare, Victor Nicolae şi cu mine, rămânând apoi doar eu şi, sporadic, Victor, atunci când trecea prin Bucureşti, în drum spre familia lui din Urziceni. Iar ca să vă daţi seama de excelenţa acestui grup, trebuie să vă spun că Doinaş, Negoiţescu şi Regman erau trei dintre membrii fondatori ai Cercului Literar de la Sibiu, al cărui mentor era Lucian Blaga. Iar Zoe, prin tangenţă, participa la activitatea grupului, ea fiind aceea care, în calitate de studentă la Litere a Universităţii „Ferdinand“ din Cluj, mutată la Sibiu în timpul războiului, aducea scrierile cerchiştilor la Bucureşti, la cenaclul lui Lovinescu. Fiind, de asemenea, legată de gruparea amintită şi prin faptul că era vară primară şi soră de suflet cu Radu Stanca, de asemenea, fondator şi animator al Cercului de la Sibiu.

Deci cam asta era lumea din care venea şi făcea parte Zoe. Cât priveşte familia ei, era un amestec aşa cum sunt multe în Ardeal. Tatăl, Constantin Stanca, era fiu de preot ortodox, dar asta nu l-a împiedicat să facă medicina şi să ajungă unul dintre cei mai importanţi ginecologi din România. (De altfel, la Cluj, există şi azi renumitul spital de femei cunoscut sub numele de Stanca, deoarece a fost înfiinţat de el şi de fratele lui, doctorul Dominic Stanca.) Mama lui Zoe, Iren, venea dintr-o familie mixtă: tatăl descendent dintr-o familie de nobili maghiari, Gyárfás de Léczfalvi, iar mama, româncă din Apuseni, moaţă din familia Chirca. V-am spus toate astea pentru a înţelege puţin mediul, atmosfera în care a trăit, s-a format şi a fost educată Zoe.

Dar să mă întorc la acea primăvară-vară a lui ’73, la zilele acelea care ne învăluiau cu un halou de sentimente, de priviri, de atingeri întâmplătoare, care declanşau bătăi de aripi de fluturi şi când totul era ca un vis magic trăit într-o realitate de care nu mai ţineam cont!

Iar într-o seară, înainte de a începe spectacolul, am fost anunţaţi că în sală se va afla o delegaţie culturală sovietică, venită în România în cadrul săptămânii sau lunii teatrului rus-sovietic. Am jucat ca de obicei, având chipul lui Zoe în faţa ochilor. La sfârşit, au fost aplauze multe, multe, iar când am ieşit de la cabine, în faţa teatrului s-a îndreptat spre mine o femeie cu un buchet de flori albe în mână. Mi-a spus într-o franceză bine stăpânită că i-a plăcut spectacolul şi, în mod deosebit, felul cum am interpretat rolul lui Vlas, după care mi-a oferit florile. Un domn de lângă dânsa s-a recomandat drept soţul ei, dar şi ministru al culturii din Ucraina – care atunci era o republică în cadrul U.R.S.S. – şi conducător al delegaţiei culturale sovietice. Şi mi-a spus că i-a plăcut foarte mult spectacolul, repetând că soţia lui apreciază în mod deosebit interpretarea personajului Vlas. Momentele acelea şi cronicile apărute au însemnat mica mea victorie la finele şcolii, dar şi confirmarea faptului că începusem să fiu un actor care îşi construieşte rolurile, care încearcă să intre cât mai mult în pielea personajelor, iar nu să se joace pe sine însuşi, aşa cum se întâmplă de obicei pe la noi! Când sovieticii au plecat şi mi-am aruncat ochii spre teatru, la intrarea din faţă, în stânga, Zoe stătea de vorbă cu cineva. Am ajuns lângă ea şi i-am oferit buchetul de flori spunându-i:

– Doamnă, datorită dumneavoastră, în seara asta am trăit această imensă bucurie a victoriei.

Şi mă uitam la ea, în ochii ei, şi eram singuri în această culoare parfumată a bucuriei!

Apoi am condus-o spre casă, iar pe drum mi-a povestit că ruşii i-au spus şi ei, felicitând-o, că le-a plăcut în mod deosebit spectacolul,

– …iar soţiei domnului ministru i-ai plăcut mult tu, în Vlas!

Pe urmă s-a oprit, s-a uitat la mine şi mi-a şoptit cu un zâmbet dumnezeiesc:

– Ştefănel dragă, ai început să ai succes la doamne!

Am râs amândoi. După câţiva paşi, apropiindu-ne de intrarea la blocul ei, i-am spus că nu mă interesează decât o singură doamnă în faţa căreia aş vrea să am succes!

Apoi, pentru că urmau câteva zile în care nu aveam spectacole, am întrebat-o dacă aş putea să trec pe la ea; iar răspunsul a fost atât de dulce şi de ambroziac:

– Da, cu multă plăcere! Eşti binevenit oricând la mine. Iar florile le-ai meritat pe deplin! Ai fost cuceritor în seara asta pe scenă!

Mi-a întins mâna, i-am sărutat-o şi-am simţit atunci că ne-am topit într-un amestec fulgerător de senzaţii… greu de pus în cuvinte! Şi-a tras uşor şi catifelat mâna, apoi a scos cheia, a descuiat uşa blocului, a intrat, a încuiat-o pe dinăuntru, mi-a făcut semn cu mâna, apoi a ajuns în faţa liftului, s-a mai întors o dată, făcându-mi semn cu mâna, apoi a dispărut.

A doua zi, am fost chemat la decanat şi domnul profesor Vasiliu, de la Istoria Teatrului, care atunci cred că era prodecan, mi-a înmânat un plic venit de la Ambasada Sovietică pe numele meu, cu o invitaţie pentru ziua de 16 mai 1973, orele 17, la un cocteil oferit cu prilejul săptămânii dramaturgiei ruseşti şi sovietice. Împreună cu mine, mai erau invitaţi Mircea Florin şi Julieta Szönyi. Profesorul Vasiliu mi-a spus atunci că pot fi fericit, pentru că ruşii sunt extrem de exigenţi în materie de teatru, mai ales când e vorba de teatrul lor şi că e un motiv de mândrie pentru mine, dar şi pentru Institut. Mi-a mai spus să mă îmbrac în costum şi să port discuţii despre teatru, doar despre teatru. I-am mulţumit pentru sfaturi, am luat invitaţia pe care-o mai păstrez şi azi… – aşa, ca amintire a unor vremi trecute – şi primul lucru pe care l-am făcut când am ieşit din Institut a fost să-i telefonez lui Zoe şi să-i dau vestea bucuriei invitaţiei!

Zoe mi-a spus atunci cu inconfundabilul ei glas cristalin şi dulce:

– Vezi, ţi-am spus că eşti cuceritor în Vlas! După care, a adăugat:

– Mâine, înainte de-a merge la Ambasadă, treci pe la mine să văd cum eşti îmbrăcat!

A doua zi, pe la trei şi jumătate, am sunat şi am urcat la ea. Am intrat în sufragerie, a dat roată în jurul meu:

– Da, e bine, e foarte bine! Când pleci, ia un taxi, să nu te duci pe jos, că se poate să transpiri şi nu-i plăcut! Dacă nu ai bani, îţi dau eu!

– Am bani, i-am răspuns. La plecare, am întrebat-o dacă pot trece a doua zi spre seară pe la ea, ca să-i povestesc cum a fost cocteilul de la Ambasadă.

– Chiar te rog, mi-a răspuns. Te aştept după 7, ca să putem vorbi în linişte!

Am coborât, am traversat strada în faţă la cofetăria Scala, de unde am mai privit o dată spre geamurile sufrageriei de unde Zoe mă condusese cu privirea.

Un schimb discret de semne cu mâna, apoi am oprit un taxi şi am plecat spre Ambasada Sovietică de pe Kiseleff.

În minutele cât a durat drumul, m-am hotărât ca a doua zi să-i pun lui Zoe pe tava unui trandafir roşu toată iubirea sufletului meu. Hotărârea fiind luată, am coborât în faţa Ambasadei şi am intrat. Pe scări, ne-a salutat ambasadorul U.R.S.S. şi şeful delegaţiei culturale, ministrul ucrainian al culturii, după care am intrat într-un fel de sală-anticameră unde erau adunate 40-50 de persoane, cam toţi „tovarăşi artişti mari“ la acea vreme… şi după aceea.

Noi trei, Mircea, Julieta Szönyi şi cu mine, stăteam împreună, uşor stingheri printre atâtea personalităţi ale teatrului românesc. Aşteptarea n-a durat mult; s-au deschis două uşi mari şi am văzut o sală vastă în mijlocul căreia se afla o masă imensă plină cu farfurii, pline şi ele cu tot felul de bunătăţi, de la icre negre la fructe de mare, icre roşii, blinele cu felurite umpluturi şi sosuri, fructe exotice, prăjituri de toate felurile, iar măsuţele aşezate pe marginea încăperii erau pline cu felurite băuturi. Şi cum vă spuneam, când s-au deschis uşile, cei prezenţi au năvălit în sală. Noi trei am intrat ultimii şi am rămas pironiţi lângă un stâlp, pentru că în faţa ochilor a început să se desfăşoare o scenă parcă desprinsă din filmul Marea crăpelniţă!

Se întâmplă în viaţă să-ţi rămână încrustate în memorie, parcă cu fierul roşu, secvenţe sau imagini care te urmăresc până treci dincolo! Am văzut-o atunci pe Eugenia Popovici, care era rectora Institutului, cum a început să se rostogolească, mică şi rotundă, pe marginea mesei, lăsând în urmă farfuriile goale, de parcă era o maşină de curăţat vesela. Pe partea cealaltă a mesei, Dan Nasta, mai lent, dar la fel de aplicat, mătura cu barba-i de patriarh farfuriile, lăsându-le, la rându-i, goale. Pe când ne uitam sideraţi, ne-am trezit lângă noi cu Ministrul culturii din Ucraina, care ne-a spus cu umor că şi la ei studenţii au „mici problem“ cu masa la cantină; ne-a spus să-l aşteptăm puţin, iar după câteva secunde s-a întors cu trei farfurii doldora de bunătăţi. Aşa că noi patru am format un mic grup separat de…marii artişti. Încă un amănunt: imediat după ce am primit farfuriile, un chelner a aşezat discret lângă noi o măsuţă pe care să le depozităm. Mai ţin minte cu precizie că Mircea Florin a băut un pahar de Bloody Mary (votcă cu suc de roşii), iar Julieta şi cu mine, câte un pahar cu vin alb.

În timpul acesta, conversaţia se învârtea în jurul spectacolului, a rolurilor, întreruptă fiind la un moment dat de Ileana Muncaciu, fotoreportera oficială a revistei Teatrul, care ne-a făcut câteva fotografii. Toată povestea a durat cam o jumătate de oră, după care i-am mulţumit ministrului pentru invitaţie şi ospitalitate, ne-am luat rămas-bun şi, după cum îmi amintesc bine, am fost primii care au plecat. În faţa Ambasadei, ne-am despărţit, iar eu am luat-o încetişor pe jos, până la odăiţa mea de la Podul Izvor. Cămăruţa mea a constituit un mare avantaj, mai ales în perioadele examenelor teoretice: fiind peste drum de Institut şi, implicit, de bibliotecă, atunci când aveam nevoie de o carte sau de un curs, treceam doar strada. Avantaj fructificat şi pentru lucrarea de stat, sau de licenţă, drept care, în zilele acelea, am reuşit să-mi termin lucrarea scrisă de mână, după care am mers câteva zile acasă, la Bacău, unde mama mi-a bătut-o la maşină. Pe urmă am dat-o la o legătorie unde i-au fost puse nişte coperte vişinii. Lucrarea avea cam o sută de pagini A4 şi cuprindea concepţia mea despre teatrul rusesc, despre Gorki, piesă şi rol.

Gândirea mea despre teatrul rusesc a remarcat-o şi Zoe, când i-am dat s-o citească, înainte de-a o preda la secretariatul decanatului, spunându-mi să am grijă când o voi susţine în faţa comisiei de examen să nu lezez sensibilităţile specialiştilor în teatrul rusesc… şi sovietic din comisie.

Dar să mă întorc la ziua de după cocteilul de la Ambasadă, când trebuia să merg la Zoe să-i povestesc cum a fost, dar mai ales să-i pun pe o tavă, cu un trandafir roşu, inima mea înnebunită de iubire!

Pe la şapte după-amiază, am ieşit din cămăruţa mea, am traversat Cişmigiul, apoi am urcat pe lângă Sala Palatului şi am traversat Bulevardul Bălcescu pe la Biserica Italiană. Lângă aceasta era o florărie de unde am cumpărat un trandafir roşu, apoi am traversat prin faţă pe la cofetăria Scala şi în faţa intrării de la Blocul Malaxa, am respirat adânc şi am început să urc scările celor trei etaje. Să nu uit… pe la cinci şi jumătate i-am dat lui Zoe telefon şi i-am spus că trec să povestim, pe la şapte! Am ajuns în faţa uşii, am sunat şi, după câteva secunde, mi-a deschis. Trandafirul îl ţineam discret, ferit, pentru că s-ar fi putut să-mi deschidă fie doamna Irina, mama lui Zoe, fie Răzvan, fiul ei – care avea să-mi devină, cu timpul, cel mai bun prieten şi frate. Am intrat, iar în timp ce închideam uşa, a sunat telefonul. Era printre noi o glumă, că la doamna Zoe telefonul sună ca la Gara de Nord! A intrat în camera ei, unde se afla unul dintre cele două telefoane din apartament. Am intrat şi eu şi m-am aşezat pe unul dintre fotolii, cu trandafirul… la vedere! În timp ce vorbea, s-a întors spre mine şi când m-a văzut cum aştept cu trandafirul în mână, pe faţă i-a apărut un zâmbet atât de frumos şi de luminos şi fericit… Doamne!

Apoi s-a întors, a mai spus câteva cuvinte în receptor şi a închis. M-am ridicat, ea s-a întors spre mine, dar blestematul de telefon a sunat iar, aşa că Zoe, în celebra-i bună-creştere, mi-a făcut un semn rugându-mă să mai aştept un pic, apoi, uşor precipitat, a început să vorbească. Atunci am făcut un lucru de care aveam să ne amintim cu plăcere până la final. Am pus trandafirul pe fotoliu şi am ieşit din cameră. Am părăsit repede apartamentul şi am coborât pe trotuarul din faţa casei unde existau două telefoane publice, am intrat într-unul dintre ele, am format 14 09 10, arhicunoscutul număr al lui Zoe, telefonul a sunat şi imediat am auzit în receptor clinchetul de cristal:

– Alo?

Atunci i-am spus:

– Cred că aşa putem vorbi şi noi nestingheriţi! În clipa următoare, vocea-i cristalină s-a revărsat peste mine:

– Unde eşti?

– În faţa blocului.

– Hai, te rog, vino sus!

Am închis şi am urcat. În uşa deschisă, Zoe mă aştepta cu trandafirul în dreptul buzelor. Am intrat şi i-am spus:

– Nu mai am cuvinte!

– Nici nu-i nevoie de cuvinte, mi-a răspuns.

(Fragment din volumul de memorii Două iubiri)