DELIA MUNTEAN, „CÂND MI-E DOR DE MINE, … FUG DESCULŢĂ LA BUZURA“

Un discurs întârziat. Astfel îşi percepe autoarea Dana Buzura- Gagniuc volumul memorialistic apărut la Editura Şcoala Ardeleană şi intitulat Buzura la Berinţa. Dar mai ales mărturie şi mărturisire. Un dialog cu trecutul, cu un mod de a fi. Avem de-a face cu un colocviu la care sunt convocate instanţe din generaţii diferite, fiecare cu Adevărul său, mai real decât realitatea. „Regizorul“ aduce la răstimpuri actanţii în prim-plan, îi urmăreşte jucându-şi rolul, le comentează prestaţia. Îi lasă apoi să se întoarcă în pulsaţia generală. Apariţiile scenice alternează cu inserţii din corespondenţa trimisă rudelor şi prietenilor, cu pasaje din opera prozatorului sau cu informaţii din lucrări de specialitate şi din acte oficiale. Sunt redate, de asemenea, fragmente din interviul acordat de Augustin Buzura fiului său Mihai Adrian şi din documentarul realizat în 2010 de către o echipă a Televiziunii Române.

Intervenţiile se cheamă unele pe altele, se cuprind precum păpuşile ruseşti. Dezlănţuie ezitări, apoi se leagă în naraţiuni cu tâlc. Alteori, lasă impresia că se îndepărtează prea mult de firele bătăturii, că se deschid întru alte istorisiri, ce luptă ele însele pentru supremaţie („Mă întreb acum dacă această carte e despre Buzura sau despre Mama Bună“), pentru independenţă.

Nu o dată, din aceeaşi întâmplare se ramifică versiuni diferite, în funcţie de privirea emiţătorului şi de implicarea afectivă individuală. Reţinem dintre oglinzile memoriei un episod din adolescenţa scriitorului, când, elev la un liceu băimărean fiind, îşi suplimentează resursele promovând pe străzile urbei spectacolele de la Circul Krateyl. Dacă varianta adultului de mai târziu pare firească, fals-văduvită de şocuri emoţionale („Mergeam cu un măgar şi cu un ponei prin târg cu reclame“), în relatarea mamei lucrurile se petrec altfel: „Mă duc în Baie să-i duc de mâncare, şi-l cot, şi-l cot… şi nu-l aflu nicări. Văd în centru un om îmbrăcat ca la circ, cu un cap… p-atâta […] Când m-o văzut, s-o spăriet, s-o întors şi s-o aşezat pe-o bancă. Şi când s-o-ntors, tăţi oamenii care erau după el o pticat“. Cele două puncte de vedere sunt urmate de comentariul nepoatei: „N-a ştiut Mama Bună cine era sub masca de clovn, că de ştia, nu-l ierta, pe loc l-ar fi luat pe sus, i-ar fi tras o mamă de bătaie acolo, în Centrul Vechi al Băii Mari, şi l-ar fi dus la internat. Târziu de tot a aflat adevărul“.

Observăm că dialogurile, istorisirile, informaţiile sunt programatic acompaniate de perspectiva de acum a autoarei, de relaţia subiectivă cu universul evocat. Cât despre capturile livreşti, ea avertizează că similitudinile ficţiune-realitate merg adesea „până la identificare“, legitimându-şi afirmaţia prin cunoaşterea îndeaproape a celor prezentate de romancier: „Le-am bătut cu pasul, le-am respirat cu sufletul şi cu privirea“.

Avem de-a face, am putea spune, cu o reconstruire nu doar a lumii care l-a dat pe Augustin Buzura, ci şi a unui microcosmos căruia îi datorează ea însăşi o devenire anume. De aceea, punând laolaltă piesele risipite de vremi şi de oameni, aducând înainte-ne detalii privind personalitatea scriitorului, autoarea îşi cercetează şi evoluţia proprie. Se radiografiază, se cântăreşte, se transformă. Creşte/se autocreează din textul scris („când mi-e dor de mine, […] fug desculţă la Buzura“), trăieşte gestul artistic cu toate revelaţiile şi primejdiile lui.

Mai recunoaştem în paginile cărţii elemente ce interferează cu preocupările jurnalistice ale autoarei, îndeosebi provenind dinspre competenţele reportericeşti. Ne gândim, printre altele, la ceea ce presupune reportajul autentic: să determine consumatorul mediatic să vadă, să audă, să simtă ceea ce jurnalistul a văzut, a auzit, a simţit (Michel Voirol). Înseamnă forţă a evocării, observaţie, descriere, portret, naraţiune, dialog, emoţie, tensiune, culoare – toate la un loc. Presupune alternări de planuri (acţiune/reflecţie, comprimare/expansiune, trecut/prezent), mixajul registrelor lingvistice, transmisiuni în direct, succesiunea enunţuri scurte-enunţuri mai lungi. Cheamă un pic de poezie, oleacă de entuziasm, un dram de iscodire. De ce nu?, avansează chei inedite de întâmpinare a unui cotidian văduvit de spectaculos, însă cu nebănuite profunzimi, acelea care ne hrănesc, de fapt, şi ne duc mai departe.

E relevantă, dintr-un atare unghi, rezonanţa conotativă şi, nu o dată, enigmatică pe care o sesizăm în jurul unor întâmplări şi al unor obiecte mărunte, anoste, cum sunt nenumăratele cutii răspândite prin toată casa, cutii uitate de vremi, dar care adăpostesc o lume parcă mult mai plină de sens decât prezentul, o ambianţă pe care autoarea abia acum, la maturitate, o conştientizează. Deschizându-le, ea învaţă. E suficient să le lumineze din unghiuri anume, să le pună în valoare. Mai ştie că, neaşezându-le în carte, vor dispărea definitiv, împreună cu toată lumea lor. Atitudinea aceasta, de scoatere din amorţire a patinei depuse de vremi, contaminează lectorul, îl determină să comunice altfel, la rândul lui, cu ceea ce a fost. Să se caute pe sine şi în semnele/urmele nebăgate în seamă. În respirările/tăcerile dintre faptele cele mari. Pentru că şi acolo îşi poate descoperi destinul dinăuntru, care îl face să fie ceea ce este.

Izbutite se dovedesc în volum şi portretele unor membri ai familiei Buzura, precum şi ale unor consăteni. Sunt pagini antologice acelea despre Mama Bună, personaj căruia tare bine i-ar sta într-un roman propriu-zis. Ea însăşi a fost o bună povestitoare, ce exploata de minune strategii de ademenire a ascultătorului. E relevant episodul în care este nevoită să ţină piept perceptorului venit să adune dările. Cum familia nu prea avea bani, iar cheltuielile şcolare cu cei trei copii erau destul de mari, femeia – singură la faţa locului – caută să amâne plata, însă funcţionarul începe să adune lucruri de prin casă. „N-am putut răbda. «Ai, futu-ţi pomana ta! Doară nu gândeşti că mi-i lua pernele!» Am luat sucitoarea şi am dat pă el. Nici nu ştiu cum am avut putere. L-am bătut păstă spate şi l-am fugărit“ – va povesti Mama Bună ori de câte ori va avea ocazia.

La fel de bine realizate sunt şi paginile despre Tata Moş (Ilie Buzura), pe care autoarea îl recunoaşte în „toţi taţii eroilor lui Buzura, în mineri aspri, taciturni, în muncitori arţăgoşi, puternici, duri şi iuţi la mânie şi abrutizaţi de mediul în care lucrau“, identificare legitimată şi de un pasaj împrumutat din Recviem pentru nebuni şi bestii: „Nu-mi amintesc să mă fi mângâiat vreodată. […] Dialogul nostru se purta dincolo de cuvinte şi, probabil din respect pentru aceste tăceri, m-am străduit să greşesc mai puţin“.

Sunt multe portrete în cartea Danei Buzura-Gagniuc. Majoritatea penelează oameni în preajma cărora a trăit/trăieşte efectiv. Aşa sunt mama („nodul de comunicare de pe uliţă“), fraţii, vecinii şi alte figuri ale Berinţei (lelea Rujica de pe Dâmburi, Domnu’ Rujichii di pă Mirizoi, Ştefan cel bolund).

În toate aceste „personaje“, precum şi în locurile descrise (pădurea Mânânţuşului, Groapa Bdirăului, părul pocăitului, huciul Mirizoiului), autoarea îl descoperă – atât cu sensul de identificare, cât şi de îndepărtare a stratului de suprafaţă – pe Augustin Buzura, omul şi scriitorul, cu vârstele lor. Îl descoperă pe adolescentul care îşi părăseşte Berinţa natală pentru a se îndrepta către alte spaţii, tot atâtea locuri ce îi vor înlesni autocunoaşterea. Nepoata apelează frecvent la scrisorile unchiului, îndeosebi la cele din studenţia clujeană, scrisori mărturisind despre anxietăţile vârstei, despre lipsa de confort material sau care evidenţiază grija pentru părinţii bolnavi. Ele trădează o epocă în care tânărul Augustin se zbate să se clădească pe sine cu decenţă – atât ca medic, cât şi ca om de cultură –, irosindu-şi cât mai puţin energiile în efortul supravieţuirii.

Aceste epistole, împreună cu fragmentele alese din prozele sale, cu relatările – naveta pe jos la Mănăştur, în timpul gimnaziului, prin pădurea Mânânţuşului; aducerea lui cu forţa, de către mamă, de la şcoala din Valea Neagră, unde ziua lucra ca învăţător, iar noaptea dormea pe un sac de frunze („No, tomna amu vii cu mine acasă!“ – enunţ care spune cât o mie de cuvinte), cu descrierile şi înţelesurile atribuite de ceilalţi, construiesc un dialog viu cu Augustin Buzura. Ne îngăduie să ne apropiem de intimitatea sa, îi îmbogăţesc chipul din cărţi. Ne îmbie, cu eleganţă şi cu sfială, să i le recitim.