ANGELA MARTIN, O CHEMA ADINA

Peste vreo două săptămâni se întâmplase ca, într-o noapte, repetiţia să se termine mai devreme. La drept vorbind, nici nu avusese loc. După entuziasmul debordant de la început, în zilele din urmă actorii parcă se pleoştiseră, nu aveau chef să joace, nicio idee năstruşnică nu le scăpărase prin minte, spectacolul bătea pasul pe loc, nimic nu se lega. Pe la nouă şi ceva apăruse, hodoronc-tronc, şi „o tanti“, pasămite responsabilă cu costumele. Ea era costumieră-cabinieră la Bulandra, avea la activ ceva experienţă în teatru, dar nu era nicidecum vreo creatoare. O chema Adina, era de meserie croitoreasă şi lucrase cu mai mulţi scenografi şi creatori de costume pentru diverse spectacole. De un an încoace avansase, devenise în principal cabinieră şi era foarte mulţumită. În mod excepţional, i se ceruse „să rezolve costumele de la Casa studenţilor, aşa cum crede ea“, negăsindu-se, probabil, niciun creator disponibil. Urmând modelul adevăraţilor artişti ai costumelor, ţinuse să asiste întâi la o repetiţie, „să vadă cu ochii ei actorii“, ca să înţeleagă ce are de făcut. I se comunicase de la conducerea teatrului că era vorba despre o piesă adaptată după Romeo şi Julieta, „o bagatelă pusă în scenă de un grup de studenţi“. Dar ea avea totuşi emoţii, era complicat să confecţioneze costume de epocă. În plus, nu era lămurită ce gen de piesă era acela cu numele de „bagatelă“. Nu mai auzise de aşa ceva. Era hotărâtă să ceară ajutorul unei scenografe de la Nottara care o preţuia fiindcă mai lucrase cu ea. Era imposibil ca scenografa să nu fi păstrat schiţele de-atunci, de când se montase Shakespeare-ul, că doar nu le aruncase.

Sărmana Adina, cu cât se gândea mai mult, cu atât se îngrozea: „să confecţioneze costume pentru Romeo şi Julieta? Ea, singurică? Doamne fereşte, asta chiar era o pălărie prea mare pentru capul ei.“

Văzând-o cât se codeşte, Iulică a căutat s-o calmeze: i-a descris spectacolul, a asigurat-o că nu era unul de epocă. Dar tocmai de aceea femeia parcă se zăpăcise complet. Întrebă de scenograf: „nu putea să-i ceară un sfat? Că până acum nu mai lucrase de una singură“. „Nu, nu putea, fiindcă nu aveau scenograf, spectacolul fiind simplu.“

– Şi dacă n-aveţi scenograf, cine face decorul? insistă Adina uluită. Cine-mi face mie schiţele? se văită. Nu pricepea în ruptul capului că spectacolul era o nesfârşită improvizaţie, neavând nevoie de niciun scenograf. Regizorul tinerel se exprimase finalmente „că dorea un costum al spectacolului“.

– Cum, adică, al spectacolului? Că doar orice spectacol are garderoba lui, cu costume pentru toate rolurile.

– Nu, nu m-aţi înţeles. Eu vreau un singur costum, adică unul şi acelaşi pentru toţi actorii. Toţi trebuie îmbrăcaţi la fel. O privi în ochi cu o asemenea intensitate, încât o lăsă mască.

– Ahaaa! Acelaşi costum!

„Dar timpul era scurt, iar ea n-avea decât astea două mâini, cum să lucreze atâtea costume, în două săptămâni până la termen?“ Oftă cu năduf întrebându-se în sinea ei „de ce naiba o fi vârât-o conducerea teatrului taman pe ea într-o aiureală ca asta?“

– Că la noi totul e simplu, continuă Iulică, inclusiv costumele – pantalon drept, cămaşă peste. De altfel, pantalonii vi-i poate croi un prieten de-al meu, student la arhitectură.

– Va fi greu, ştiţi? Că mătasea e lunecoasă, îţi fuge pe sub mână. Să nu strice, Doamne păzeşte, materialul!

– Dar v-am mai spus că nu facem un spectaol de epocă. Pantalonii nu vor fi din mătase.

– Nu? Dar din ce?

– Din pânză de sac.

– Adică din aceea la metru?!…

– Din aceea!

– Dar prietenul ăsta al tău se pricepe? A mai croit vreodată pantaloni?

– E maestru! Mi-a făcut şi mie unul, când îl pun pe mine zici că-s din Texas. I-a bătut şi ţinte pe la buzunare. El croieşte, maică-sa coase. Vând pe bandă rulantă.

– Şi cămăşile?

– Cămăşile le vreau din bumbac, cu dungi bej şi maro.

– Sau negre cu maro, îşi preciză opţiunea Florin, dar bătea din gură degeaba, că nu-l luară în seamă.

– Cu guler şi închise cu nasturi în faţă, reluă Iulică. Cămăşi obişnuite. Puţin mai largi, cu poala tăiată drept.

– La fel, pentru fete şi pentru băieţi?

– Absolut! îi întări spusele Florin.

– Bine, atunci să vă ia prietenu’ măsurile pentru pantaloni.

– O să ni le ia cu teul, se vârî ca musca-n lapte Liliana.

– Mi le scrii pe toate pe o foaie de hârtie şi mi le aduci mâine până-n douăşpe la teatru, la Bulandra, continuă preocupată Adina. Că trebuie să calculez metrajul, să scriu devizul şi să fac urgent cerere pentru material. Cu cămăşile cum rămâne, sunt toţi actorii prezenţi?

– Da.

– O, ce bine! Le iau măsura pe loc.

La 11, când termină treaba, Adina îşi trecu o palmă peste frunte, îşi trase jos centimetrul de după gât, îl rulă melc cu amândouă mâinile şi îi avertiză compătimitoare, ca una care era de-acum hârşită cu actorii:

– O să arătaţi taman ca nişte puşcăriaşi, îmbrăcaţi în zeghe! Zău dacă nu!

– Yess! explodă regizorul ridicându-şi de entuziasm un genunchi aproape până la gură. Punct ochit, punct lovit!

„Doamne, mare ţi-e grădina!“, se închină femeia coborând scara, deşi până la urmă avea să facă totul „pe gustul zăpăciţilor ăstora de studenţi. Erau tare simpatici“.

După ea, îşi strânseră lucrurile şi plecară şi ei, ieşind în grup pe poarta Casei Studenţilor.

Pe Adina o aştepta un bărbat. Înalt, spătos, cărunt, la vreo cincizeci de ani. Era cel puţin cu zece ani mai în vârstă ca ea. După mutra acră cu care o întâmpina, părea a fi soţul. Îl apucase durerea de şale de când o aştepta patrulând pe trotuar în sus şi în jos, prin faţa clădirii. Trupa de actori se opri ca la comandă în spatele femeii.

– El e soţul, Titi. Titi Şteţ, li-l prezentă arătându-li-l cu palma întinsă. Dacă întrebaţi la Teatrul de Comedie de Nea Titi îl ştie toată lumea, e maistru butafor.

Se prezentară şi actorii, întâi fetele, chicotind amuzate; pe urmă băieţii, strângându-i mâna cu putere, de parcă felicitau însuşi Teatrul de Comedie, aflat în culmea gloriei sale. Cu patru ani în urmă – în martie 1965 –, premiera spectacolului „Troilus şi Cresida“, regizat de David Esrig, cunoscuse un succes răsunător, după care, în mai, la Festival du Théâtre des Nations cucerise Parisul cu Rinocerii, în regia lui Lucian Giurchescu, câştigând admiraţia lui Eugen Ionescu. De atunci, Teatrul de Comedie făcuse turnee la Praga, Berlin, Weimar, Bonn, Belgrad, Veneţia. Acum, în septembrie, se pregătea să meargă cu Rinocerii în Israel. Iar Nea Titi, mâna dreaptă a scenografilor, trăsese din greu pentru toate spectacolele, fiindcă nu existau prea mulţi specialişti în arta butaforiei.

– Dacă aveţi nevoie de ceva, apelaţi cu încredere la Titi, îi îndemnă Adina colegial.

– Pentru spectacolul ăsta, nu, mulţumim, dar, sigur, în viitor…, îi răspunse Costi, amabil.

– Dar şi-acum! De ce nu? insistă Adina apucându-şi soţul de braţ, insinuant, dar şi protector, fiindcă şi eu am să-l rog tot pe el să vă transporte pe un stender cu rotile costumele până aici.

– Aaaa, sunteţi nemaipomeniţi! Mulţumim! îi sorbi din priviri Liliana.

– Ca să nu vă mai trambalaţi voi până la mine, la Bulandra, că n-aveţi timp, încheie plină de bunăvoinţă Adina.

– Dar probă nu facem? se miră pe bună dreptate Olga.

– Ei, probă! La ce? La un pantalon drept şi la o cămaşă? Le probaţi voi după ce sunt gata şi dacă ceva nu e în regulă, vorbim…, ajustăm.

– Şi-atunci, cum ni le aduce Nea Titi? reveni Liliana.

– N-aveţi voi grija mea, dădu el din mână. Cu un camion, văd eu cum. În drum spre Buftea. Trec întâi pe la Bulandra, iau stenderul de la Adina, îl depun aici şi plec mai departe.

– Ce oameni cumsecade! se înduioşă Olga.

Se despărţiră şi se risipiră câte unul, câte doi, care încotro.

– Unde mergem? îl întrebă Carolina pe Cezar ţinându-l strâns de braţ, de parcă nu voia să-l piardă.

– La ora asta?!

– Dar n-ar fi păcat să nu folosim timpul, dacă tot s-au liniştit ai mei şi îşi închipuie că sunt la repetiţie până dimineaţă?

Această mică şiretenie a Carolinei, îl umplu pe Cezar de bucurie. Peste câţiva ani, însă, amintindu-şi-o, nu numai că avea să-i displacă, dar avea s-o judece cu mare asprime ca pe o dezgustătoare viclenie.

– Hai, fuga, să prindem un troleu în Piaţa Kogălniceanu, să ne ducă măcar până la Universitate! se învioră el. Ăsta e traseul meu preferat.

– Şi pe urmă? îl întrebă ea făcând pe candida.

– Pe urmă per pedes până la mine în Vlaicu.

– De ce per pedes?

– Se retrag troleele la ora asta, dar nu te teme, nu e foarte departe!

– N-am fost niciodată pe-acolo.

– Nu? Păi ce fel de bucureşteancă eşti tu, dacă nu-ţi cunoşti oraşul?

Ea nu-i răspunse la întrebare. I se plânse doar că-i e tare frig.

– Las’ că acuş ajungem! o linişti.

„Oh, şi ce bine va fi bine şi ce cald!“ visa cu ochii deschişi Carolina.

Coborâră din troleu în staţia din faţa Ministerului Agriculturii şi o luară în jos pe Bulevardul Magheru spre Piaţa Romană. Bulevardul era pustiu, doar în dreptul garajului Ciclop se intersectară cu un cuplu de tineri, apoi cu încă unul în faţa cofetăriei Casata. Înaintau zgribuliţi, le pătrunsese frigul în oase. Ace de gheaţă li se înfigeau în păr şi parcă le îngreunau îmbrăcămintea, topindu-li-se pe piepţi şi îmbibând ţesătura groasă a stofei.

Cezar o cuprinse pe Carolina camaradereşte de umeri dar, simţind-o că tremură, îi ridică gulerul pardesiului şi o strânse lângă el. Ea îşi trase basca albă pe frunte, el îşi scutura din când în când pletele. Îi stătea fantastic de bine cu ele tresăltând pe spate. Îşi pieptăna părul buclat cu cărare pe o parte şi cu o meşă lăsată pe frunte, ca Florian Pittiş pe care-l adora pentru figura lui de hipiot.

De la un timp, nu mai vorbiră. Pe măsură ce se apropiau de strada Aurel Vlaicu, deveneau tot mai îngânduraţi, ca şi cum, împovăraţi de un noian de incertitudini, se pierdeau în pâcla unei vâltori de confuzii. Se simţeau vulnerabili şi nesiguri, mânaţi cumva spre o confruntare decisivă fără a-şi putea evalua riscurile sau şansele de izbândă. Nu ştiau când anume se întâmplase, dar se despărţiră. Deşi alături, nu mai erau împreună, propriile gânduri îi aruncau tot mai departe unul de celălalt, dar şi de sine, ca şi cum presimţirea unei năvalnice fericiri amestecate cu o profundă şi neînţeleasă suferinţă se cereau rumegate în tăcere şi în singurătate.

Când, în fine, trecură pe sub arcada porţii din Aurel Vlaicu nr. 111, unde locuia Cezar, inima porni să le bată năvalnic. Îşi plecară capetele supuşi, dar de bunăvoie, fără a realiza că arcada aceea de fier era chiar jugul la care dragostea îi înhăma.

Fragment din „Cartea lui Cezar“, roman în curs de apariţie la editura Polirom