CRISTIAN VASILE, UN „TURN DE FILDEŞ“ ÎN COMUNISM?

Cronica de acum nu este dedicată unei cărţi anume, ci unei tendinţe existente în cultura şi cercetarea românească vădită în mai multe texte academice şi publicistice apărute în ultimii ani. Atunci când se referă la perioada comunistă, autorii asociaţi cu sus-amintita tendinţă sunt înclinaţi să exagereze, în opinia mea, ponderea studiilor de specialitate fără mesaj ideologic (din domeniile filosofic, sociologic, demografic, statistic etc.) şi să diminueze implicarea politică a unor cercetători şi profesori de ştiinţe sociale.

Dacă este să validăm această perspectivă, ar trebui poate să admitem că cercetarea socio-umanistă, zona ştiinţelor sociale în general, ar fi căpătat un grad consistent de autonomie, chiar un soi de „independenţă“, în pofida existenţei unei puteri politice cu tendinţe dictatoriale sau măcar autoritare. Este ca şi cum am putea vorbi, ca atare, despre un turn de fildeş care scapă – în mod cumva miraculos – controlului cultural-ideologic şi politic. Or, în mod constant, începând chiar din 1945 şi până în decembrie 1989 avem de-a face cu o critică (de multe ori vehementă) pe care influenţi lideri comunişti au adus-o periodic mediului intelectual şi de cercetare. Refugiul în turnul de fildeş era un păcat capital de care era acuzată şi vechea Academie, o învinuire care de multe ori însemna „izolarea de mase“, sfidarea regimului politic prin apolitism şi neasumarea ideologiei oficiale. Era ceva mai mult decât „elitism“ pernicios, sortit lichidării. Deşi începând din 1948 Academia Română (devenită a RPR, în practică subordonată guvernului comunist) a fost reformată în sens sovietic, ca şi sistemul de cercetare, acest tip de acuzaţie nu a dispărut. Totuşi, fenomenul presupusei „izolări“ intelectuale ostentative, al tentativelor de autonomizare a domeniului academic, al refugierii într-un „turn de fildeş“ în cazul diverselor discipline ştiinţifice, dimpreună cu reacţia oficialităţii, merită urmărit şi documentat.

În opinia mea, dacă vorbim despre primele două decenii de comunism, cercetarea umanistă, prin institutele şi centrele sale academice, nu putea pur şi simplu să devină un refugiu similar „turnului de fildeş“, nici măcar în cele mai favorabile momente de relaxare ideologică intervenite după moartea lui Stalin (1953), în contextul „Spiritului Genevei“ (1955) sau spre mijlocul anilor ’60. Aceasta în principal din motive structurale, izvorâte din natura totalitară a organizării sistemului politic îndatorat modelului sovietic stalinist. Era vorba despre un sistem care controla centrele de cercetare atât din exterior – prin secţii/sectoare ideologice partinice ale Comitetului Central, cât şi din interior, prin intermediul Academiei (al Secţiunilor ei), al organizaţiilor de partid, al sindicatelor (simple curele de transmisie) etc. Aceasta nu înseamnă că nu au existat mişcări de autonomizare şi profesionalizare, uneori apărute în contextul dezvoltării relaţiilor de colaborare cu exteriorul, cu cercetătorii din blocul comunist sau chiar din ţări occidentale (în limitele permise de autorităţile politice). Îndeosebi în momente de „strângere a şurubului“ – iar aici ies în evidenţă anii 1958-1959 – multe dintre aceste evoluţii au ajuns să fie catalogate de către reprezentanţii puterii în fel şi chip: „izolare de mase“, retragere în „turnul de fildeş“, ca în timpurile „abjectului“ regim burghez, practicare a unei cercetări elitiste, „obiectiviste“, ruptă de interesele planificării comuniste etc. La fel ca în cazul sovietic, au excelat la capitolul „vigilenţă“ – denunţând izolarea în turnul de fildeş – organele ideologice de partid, nu cele guvernamentale.

Trebuie spus mai întâi că avertismentele faţă de cercetători, artişti şi scriitori au fost timpurii, iar ele nu au ajuns la destinatari doar prin texte ideologice sau directive/regulamente interne, ci şi prin beletristică, prin scrieri literare care se inspirau parcă, măcar parţial, din presa angajată politic. Din perspectiva Agitprop-ului, trebuia să existe şi un proces de „internalizare“. Iar aici, exemplul poate cel mai la îndemână, care rezonează semnificativ şi cu tema abordată este nuvela de la începuturile realismului socialist, intitulată chiar Turnul de fildeş. Textul, semnat de Camil Petrescu, a fost publicat într-o primă versiune în 1948 şi reluat apoi – în 1950 – în volum. Din cauza bombardamentelor, care i-au afectat locuinţa, Camil Petrescu a fost constrâns să se mute în 1944, numai că puterea comunistă instaurată pe plan local nu a avut niciun scrupul şi l-a evacuat de la noul domiciliu după 1948. Doar la intervenţia ministrului de Interne, Teohari Georgescu, marele scriitor a reuşit să capete o casă. Probabil situaţia lui locativă s-a rezolvat şi prin intermediul cuplului ideologic Iosif Chişinevschi-Leonte Răutu. Numai că a existat şi un revers al medaliei: „tovarăşul Camil“ trebuia să răspundă „generozităţii“ partinice şi a făcut-o inclusiv prin acest gen de texte, în care se amestecau talentul său de prozator şi adaptarea dureroasă la temele impuse/sugerate de noua putere. Turnul de fildeş reia tema artistului (pictorul Paul Lomanesco) rupt de realitatea social-politică, aservit de către clasele stăpânitoare burgheze care doar îi lasă iluzia independenţei.

Astfel de piese beletristice ţinteau mai multe obiective. În primul rând, vizau supunerea creatorului şi asumarea de către el a temelor şi direcţiilor realismului socialist. În al doilea rând, odată diseminate, aceste opere serveau un scop „didactic“, de reeducare a vechii intelectualităţi şi nu numai. Probabil, acceptând acest pact cu autorităţile, asumând „regulile jocului“ sub comunism şi mimând „reeducarea“, Camil Petrescu şi-a făcut iluzii atât în ceea ce priveşte republicarea integrală a operelor sale din perioada precomunistă, cât şi în legătură cu tipărirea creaţiilor sale manuscrise cu caracter filosofic. Validat în tinereţe chiar de profesorul P.P. Negulescu, scriitorul putea fi asimilat şi cu un cercetător în domeniul filosofiei, mai ales prin prisma creaţiei sale de mare întindere intitulată Doctrina substanţei. Cum se ştie, Camil Petrescu a lucrat la acest manuscris ani de zile şi l-a rescris inclusiv după 1953-1954. În pofida gesturilor sale conformiste, volumul a apărut abia în anul 1988. Aici, apropo de ultimul deceniu comunist, este interesant de observat că unii cercetători din anii 1980, chiar din institute ţinând de Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, au evocat în postcomunism acea perioadă, chiar dominată de cenzură şi alte restricţii, prin prisma unei marje de manevră care permitea totuşi alegerea temelor de cercetare fără ingerinţe politice majore (aceasta şi datorită unor directori, şefi de sectoare/departamente etc. care nu puneau întotdeauna în practică diverse directive venite „de sus“). Chiar la nivel de debuşeu editorial, există un contrast flagrant între presa politizată şi o publicaţie precum Revista de istorie şi teorie literară. La fel, răsfoind revista Teatrul din anii 1956-1957 un cititor ar putea fi mirat de absenţa mesajului ideologic din multe texte publicate acolo. Prin urmare, discuţia despre turnul de fildeş, la nivel de percepţie şi realitate, rămâne totuşi deschisă.

Cu toate acestea, după părerea mea, pe lângă textele academice publicate înainte de 1989, arhivele fostului Comitet Central al PCR, fişele de cadre şi dosarele Securităţii (prezervate în arhiva CNSAS) sunt surse obligatorii pentru reconstituirea istorică a epocii, a ştiinţelor sociale sub regimul comunist. Evident, astfel de izvoare trebuie supuse unui serios examen critic şi coroborate întotdeauna cu alte surse disponibile, inclusiv memorialistică sau investigaţii de istorie orală.