RADU CONSTANTINESCU, SUPĂRĂRILE BLÂNDULUI POLEMIST

În recenta colecţie Scriitori aleşi, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă lansează, sub semnătura lui Adrian Popescu, un volum cu un titlul incitant, exemplu de marketing editorial inteligent: Şi Dante poate fi cenzurat?. Structurată în trei mari capitole, unitare tematic, cartea reuneşte articole publicate de autor în revistele România literară şi Ramuri.

Prima secţiune, Urmele lui Dante, selectează din scrierile poetului clujean, subtil cunoscător al civilizaţiei italiene, al artei şi culturii din peninsulă, câteva din eseurile consacrate de-a lungul anilor lui Dante Alighieri şi poemului său Divina commedia. Evocarea emoţionantă a operei marelui Florentin debutează, însă, neaşteptat, viforos, decriptând, de la prima pagină, titlul cu sonorităţi vindicative al cărţii. Blândul şi blajinul Adrian Popescu arată acuzator către agresiva anticultură cu sloganul ei recent, cancel culture, „un început periculos de dictatură culturală, în fond de epurare ideologică, cum au fost şi la noi sub stalinism“, care poate duce la deformarea prin falsificare a unei opere literare majore, inclusiv a Divinei Commedii al cărei Cânt XXVIII (din Infernul) a fost cenzurat recent într-o ţară europeană. Nemulţumirea sa nu este conjuncturală, e o stare existenţială, reverberând de-a lungul întregului volum, care, vom vedea, se va încheia în aceeaşi notă justiţiară.

Bucurându-se de-a lungul vieţii de şansa de a cunoaşte îndeaproape locurile unde Dante şi-a purtat paşii „poate murmurându-şi versurile, numărând silabele endecasilabelor“, Adrian Popescu calcă pe urmele sale, cercetează ferestre întredeschise între trecut şi prezent, retrăieşte cu fervoare momente din urmă cu şapte secole, priveşte peisajul cu ochii lui Dante, încearcă să îi înţeleagă trăirile, impresiile devenite, prin transfigurare, imagini artistice.

Nu sunt simple pagini nostalgic descriptive. Autorul se apleacă asupra creaţiei lui Dante deschizând, simultan, capitole de literatură română şi identificând filoane neştiute de corespondenţă între motive, stări, teme, în universul liric al celor două culturi. Pilduitor în acest sens este eseul despre similitudinile dintre Dante şi Blaga, unde criticul-poet decelează apropieri tainice între poemele blagiene şi „opera magna“ a lui Dante. Universul acestuia este definit drept „ordonat şi coerent, ca un «volum» unde foile stau bine strânse“, stare sublimă către care aspiră şi Blaga. Concluzia este lapidară şi exactă: „Blaga are o miză metafizică, nu religioasă ca Dante, dar ceva profund îi apropie, totuşi, în ciuda deosebirilor, date de epoci diferite, mentalitate, valori, mediu cultural formator. Poetul şi filosoful român îi cere omului creator o existenţă «întru mister şi revelare». Neînţelesul, misterul provoacă şi reflecţia, şi inspiraţia la ambii poeţi.“

Pe cu totul alte coordonate se derulează cea de a doua secţiune a volumului, Un abur melancolic învăluie Portretele în cărbune, crochiuri lirice ale unor prieteni alături de care autorul a desluşit, de-a lungul anilor, frumuseţile poeziei. Sunt evocaţi autori alături de care continuă să semneze în revistele literare (Aurel Rău, Ion Pop, Mariana Bojan), dar, mai ales, figuri intrate în mitologia literaturii române, (Nicolae Manolescu, Mircea Zaciu, Petru Poantă, Aurel Gurghianu, Ioan Alexandru, Eta Boeriu, Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu, Dan Cristea), reuniţi la această nouă Masă a umbrelor cu respectuoasă afecţiune şi caldă tandreţe, Personal, aş fi intitulat acest capitol Portrete în peniţă, inspirat de metaforele filigranate, de o fineţe şi subtilitate impresionante, sugerând valenţele amintitei tehnici plastice. Figurile celor evocaţi se recompun caleidoscopic din frânturi de amintiri, cioburi de imagini, întâmplări pe care doar memoria unui comiliton le-a putut salva din noianul de fapte anodine care ne umplu viaţa: un vapor care se strecoară printre malurile Dardanelelor, o ceremonie literară siciliană care încununează strădaniile unei autoare a cărei poezie „a fost umbrită de traducerile sale“, o întâlnire pe peronul Gării de Nord din capitală sunt tot atâtea madelaine declanşatoare de amintiri. Caracterizările, de mare fineţe psihologică, formulările concise şi exacte, adevărate fişe de dicţionar, dobândesc valoare de document de istorie literară conturând o imagine complexă, fizică dar, mai ales, morală, a unor personalităţi ale scrisului românesc. Iată câteva eşantioane reprezentative:

Mircea Zaciu – Trei caracteristici ale autorului. Cultura, ca mod de a trăi, neconcesivitatea observaţiei, plăcerea scrisului elegant şi vibrant. Amestecul lor bine proporţionat dau stilul Zaciu, fraza decisă, armată de idee, naturaleţea unor exprimări directe, dar civilizate întotdeauna, tonul autentic al unui scriitor de vocaţie, nu de ambiţie.

Petru Poantă – Avea o fire pasională, mai degrabă decât una raţională… Se identifica afectiv cu cele citite, credea în realitatea ficţiunii, trăia poezia ca şi cum el ar fi scris-o, o aspira cu senzualitate. Poantă are o evidentă empatie afectivă şi cognitivă în toate analizele sale. Era metoda sa, patentul lui.

Virgil Mazilescu – un straniu autor de sintagme enigmatice, un post-suprarealist cu note originale, dramatic interogative, despovărat de convenţii.

Cea de a treia secţiune a cărţii, Spiritualia, îi oferă autorului prilejul de a medita pe marginea unor teme mult apropiate şi dragi sufletului său, cele legate de sacralitate. Talentul de portretist se focalizează, de această dată, asupra unor personalităţi ale lumii creştine contemporane, ultimii trei titulari ai Sfântului Scaun. Este un alt fel de abordare, plină de respect şi deferenţă, portretele decupându-se cu solemnitate prin forţa ideilor acestora, desprinse din enciclicele, omeliile, predicile şi scrierile lor.

Consecvent felului cum şi-a gândit selecţia, Adrian Popescu păstrează şi în acest ultim capitol dimensiunea polemică din debutul cărţii. De această dată, obiectul disputei îl constituie punctele de vedere ale unor colegi scriitori, exprimate în scrieri/intervenţii consacrate zonei inefabile a sacrului. Cu argumente desprinse din texte liturgice, el se delimitează de opiniile lui Gabriel Liiceanu, care, în volumul Isus al meu „a inventat o doctrină cu multe note eretice, o credinţă pentru uz propriu“. Supărarea polemistului este mare, de vreme ce afirmă răspicat: „A nesocoti Tradiţia şi Magisteriul Bisericii, Filocalia, a-i ironiza pe Părinţii capadocieni, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul Vasile cel Mare […] este, după mine, un pas temerar pe care filosoful îl face. Să ştergi prin câteva fraze voltairiene secole de meditaţie creştină cere o mare încredere în puterile proprii. De data aceasta, nu ştiu dacă nu cumva orgoliul a depăşit talentul de a manevra idei.“. La fel de vehement îi dă replică şi lui Cristian Tudor Popescu care, într-o emisiune televizată contesta sacralitatea potirului din biserică. „Ce dezamăgire să-l aud cum vorbeşte despre potir ca despre un banal pahar“, exclamă îndurerat autorul.

La fel procedează şi în cazul unei afirmaţii a lui Horia Roman Patapievici din lucrarea Două eseuri despre Paradis şi o încheiere, referitoare la faptul că atât Parousia, cât şi Învierea sunt, de fapt, reprezentări ale Paradisului.

Volumul este conceput simetric şi, aşa cum anticipam, se încheie tot cu un pamflet, Uzurparea Crăciunului. Cu tristeţe, autorul constată dispariţia bucuriei simple a acestei sărbători, tolba roşie cu cadouri devenind mai importantă decât ieslea de la Betleem. „Lumea consumismului – notează el – a luat locul, pentru unii, lumii comunismului. Utopia materialismului marxist triumfător a fost înlocuită de triumful materialismului globalist utopic.“

Şi Dante poate fi cenzurat? adevereşte strălucit formularea gnomică a unui ilustru contemporan referitor la polemicile cordiale.