Răzvan Voncu

1. Succesul literar este, cum se ştie, de trei feluri.

Succesul de public îl validează vânzările, în măsura în care se fac statistici corecte. Am îndoieli în privinţa cifrelor pe care le avansează editurile româneşti, deoarece ele nu se oglindesc deloc (sunt în măsură să o ştiu) în cifrele timbrului cultural. Cum refuz să cred că marii noştri editori ar comite evaziune fiscală, prefer să-mi spun că folosesc, mai degrabă, cifrele ca pe un vehicul publicitar, ca să stimuleze vânzările anumitor autori în care au investit şi investesc. Dar e limpede că există, totuşi, autori care vând bine şi autori care vând puţin spre deloc. Totul trebuie evaluat ţinând cont de nivelul extrem de scăzut al lecturii literare în România, ţară aflată pe ultimul loc în Uniunea Europeană la consumul de carte. Consum în cadrul căruia cel de literatură propriu-zisă (şi mai ales de literatură română contemporană) reprezintă un procent infim. Nu ştiu, deci, în ce măsură, succesul de public, în sine, este relevant la noi, acum.

Pe cel de critică îl face, evident, critica literară, în măsura în care mai există aşa ceva (şi nu mă refer la scrisul generic despre cărţi, ci la o critică activă, cu autoritate morală şi profesională, aptă – vorba lui G. Călinescu – să stabilească valori). Nu este deloc obligatoriu ca un autor validat de critică să aibă succes de public şi invers şi, la drept vorbind, cu câteva excepţii cunoscute – Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu – sunt puţini autorii de valoare care vând mult. Există genuri întregi (poezia, dramaturgia, critica şi istoria literară) condamnate la o circulaţie confidenţială, care nu le face mai puţin necesare sau valoroase.

Dar cel de-al treilea tip de succes, singurul adevărat, îl validează numai timpul. Să figurezi, ca autor, în istoriile literare care se vor scrie în 2074 sau în 2124, acesta ar trebui să fie idealul oricărui scriitor care se respectă.

2. Având în vedere că genurile pe care le practic – critica şi istoria literară, eseistica – nu au avut niciodată succes de public, nici măcar în epoca în care se citea literatură în ţara noastră, nu mă interesează atât de tare tirajele. Deşi, lăsând la o parte falsa modestie, nici eu, nici editorii mei nu ne putem plânge că volumele pe care le-am publicat au rămas nevândute, fără să fi beneficiat vreodată de vreun buget de promovare sau de o strategie oarecare. În afara lansărilor de carte – după care nu mă dau în vânt – şi a unor interviuri întâmplătoare, nu am făcut nimic ca să impulsionez nişte vânzări despre care ştiam dinainte că, în mod obiectiv, nu pot fi impresionante.

Mult mai mult mă interesează ca volumele mele să ajungă, ideal vorbind, la cei cărora le sunt destinate, adică la cititorii cu un anume nivel de competenţă. Aceştia sunt singurii a căror opinie mă interesează. Acelaşi G. Călinescu formula, prin anii 1930, într-un mod şi mai radical acest deziderat: „Dacă întâlnesc un singur cititor inteligent care mi-a înţeles ideea, consider ediţia epuizată“. Nefiind Călinescu, mă mulţumesc cu speranţa că volumele mele sunt utile unui număr rezonabil de cititori.

„Succesul“ (însemnând premii, distincţii etc., inclusiv recompense pecuniare) şi, în general, toate aceste forme de recunoaştere relativă şi conjuncturală de care este plină viaţa noastră literară mă lasă rece: de când sunt, vai!, la Uniunea Scriitorilor, m-am recuzat de la orice premiu, inclusiv cele pe care nu le decernează Uniunea, şi mă simt foarte bine!

3. Kafka. Pourvu que ça dure, cum spunea o doamnă faimoasă.