Adrian Dinu Rachieru

1. Ca să mă încumet să răspund, puţină sociologie (literară) n-ar strica. E chiar obligatorie. Succesul, se ştie, este o relaţie, presupunând concordanţa între o operă şi un grup, stabilită în doi „paşi“ (timpi): fluxul de opinie (un prim-semnal al unor mediatori, cu rol de releu, având credibilitate, autoritate, prestigiu) şi audienţa (validare); adică „o sancţiune premială colectivă“, ar fi zis M. Ralea. Valoarea nu are o existenţă naturală, ci una socială, omologată prin receptare, faptul literar fiind fapt de comunicare. Şi are o dublă determinare: intrinsecă, respectiv poziţională. De unde conflictul dintre imanentişti şi sociologişti (axiologic/ sociologic). Evident, succesul conjunctural nu trebuie confundat cu valoarea; el presupune o adeziune emotivă, compensatorie, proiectivă, ludică, utilitară şi, nu în ultimul rând, estetică. Or, sociologia goldmanniană a ignorat problema valorii şi, ca să fim drepţi, sociologia nici nu poate măsura valoarea (polisemică, conotativă, instituită prin consens).

Încât chestiunea spinoasă este/ rămâne valorizarea. Şi, mai departe, validarea (în trepte, cred), sub veghea spiritului critic, pe traseul autor-operă-lector: Publicul (corect: publicuri), supus mecanismelor propulsive şi investiţiilor publicitare, criticii şi, desigur, juraţii (fie ei şi „nobelizaţi“), fără pretenţia infailibilităţii. Ca dovadă, atâtea alegeri eronate, lăsând pe dinafară nume grele. Dar nu despre liste vorbim acum.

Chestiunea succesului priveşte audienţa. Ca fenomen de audienţă, succesul trebuie corelat lecturii (în recul, să recunoaştem). Şi, colac peste pupăză, analfabetismul funcţional, social media cu efecte bulversante, asaltul reţelelor, implicarea AI schimbă, în absenţa filtrului critic, criteriile. Orice discuţie ar trebui să înceapă de la nivelul estetic. Cum în reţelele sociale, ocupate de grafomani şi veleitari agresivi, literatura s-a „democratizat“, iar judecata de valoare a fost abolită, asistăm, în numele prezenteismului şi vitezismului, fluturând, la scară locală, glorii efemere, volatile, la o jalnică aplatizare. Asistăm la ruinarea canonului? El, rod al consensului (cu „moaşă colectivă“, cum spunea cineva), ierarhizează; valorile coexistă, fără a fi „îngheţate“ şi se „concurează“, suportând dislocări axiologice (re- sau decanonizări, din varii pricini, cauzele depăşind esteticul, inclusiv capricioasa meteorologie politică). Dacă cercetăm peisajul actual, cultivând starizarea în ceaţa axiologică, constatăm că, da, „lumea a luat-o razna“, vorba lui Al. Călinescu. Ce să ne mai mirăm de neputinţele şi suferinţele criticii literare (responsabilă cu diagnozele, rostind cu francheţe „în lături!“) când cancel culture, political correctness fac ravagii, iar patologia literară s-a lăbărţat pandemic vestind „timpul rebuturilor“ (cf. N. Manolescu). Aşa o fi? Spiritul critic chiar somnolează?

2. Succes sau valoare, ziceţi? Nu le putem împăca? Orice scriitor visează şi tiraje mari şi o largă recunoaştere. Că foarte puţini, cei mari, reuşesc, e o altă poveste. Fiind critic, deci fără şansa tirajelor, m-aş mulţumi cu niscaiva aprecieri din partea unui cerc restrâns, al specialiştilor în domeniu. Sunt, desigur, şi succese „confecţionate“ (nu puţine!). Pun umărul agenţii literari, experţii în marketing, lobyştii, intră în joc „centrele de omologare“, sunt presiuni politice etc. Chiar putem crede că Herta Müller lua Premiul Nobel dacă rămânea în România? Şi, luându-l, consecinţele n-au întârziat: au explodat interesul, cererea, tirajele (ofilite, acum).

3. Nu strâmb din nas, risipind în juru-mi fumuri elitiste. Câteodată, pentru ventilaţie mentală, e nevoie şi de o lectură uşurică. Iar módele, ţinând o vreme afişul, ştim prea bine, mor tinere…