Gabriela Gheorghişor

1. Succesul literar în- seamnă, azi, notorietate, vizibilitate publică, brand. Succesul literar se cuan- tifică prin vânzări, cro- nici, invitaţii la festivaluri, burse de creaţie, traduceri în limbi străine, premii naţionale şi internaţionale, prezenţă în programele şcolare sau universitare. Uneori, succesul comercial merge mână în mână cu cel de stimă, al validării axiologice de către diversele instanţe critice. Însă nici acest sistem elitist nu este unul infailibil, când ajunge să fie judecat prin prisma diacroniei. Mulţi scriitori care reprezintă acum vârful canonului (occidental sau naţional) n-au avut, în timpul vieţii, vreun succes colosal ori s-au bucurat doar de recunoaşteri fulgurante. Unii au murit în sărăcie, alţii, poate cu ceva apreciere din partea unor critici literari. Mi se pare înduioşător-amuzant cazul lui Marcel Proust, de pildă, care se pare că-şi plătea publicitatea în presa vremii, ba chiar îşi scria singur recenzii sub pseudonim. Dar se cunosc şi scriitori cu succes flamboaiant în epoca lor, mai ales de public, ignoraţi apoi de canonul critic/ şcolar şi de cititori, sau autori care au luat Premiul Nobel (aproape) uitaţi ulterior (v. şi cartea lui Laurenţiu Ulici, Nobel contra Nobel, Cartea Românească, 1988).

În zilele noastre, mai mult decât opiniile criticilor profesionişti (care pot avea şi ei parti-pris-uri generaţioniste, prietenii cu scriitorii, gusturi literare diferite), contează reţelele de promovare ale marilor edituri, atât local/ în ţară (prin lansări, mass-media, „critici“ de casă), cât şi în afară (prin relaţiile cu editori străini, participarea la târguri de carte, unde se livrează anumite nume, în dauna altora). În Occident, există şi agenţii literari, care contribuie la obţinerea succesului, ori norocul unor ecranizări strălucitoare. Să nu uit „succesul“ de facebook, numărul de like-uri dând cetelor de veleitari impresia că-s scriitori autentici. Dacă scriitorul are succes numai la marele public, în general, literatura lui este una superficială, clişeistică, debitoare sensibilităţii şi temelor din zona Popular Culture. În acest tip de literatură, reţetarul va fi transparent. Scriitorul de valoare creează o literatură care, de cele mai multe ori, bruschează aşteptările de lectură, este surprinzătoare şi multivalentă (de aceea, ea poate capta, prin straturile de suprafaţă, şi cititori mai puţin avizaţi). Această literatură complexă propune universuri originale şi idiolecte distincte, în speţă, monograme stilistice. De unde şi timbrul recognoscibil: îţi dai seama că versurile sunt scrise de cutare poet, că frazele aparţin cutărui prozator etc. Diferenţa dintre literatura de consum/ de succes popular şi literatura de valoare este ca aceea dintre prêt-à-porter şi haute couture, dintre produsul de serie şi unicat. Sau ca deosebirea dintre chimie şi alchimie. În prima, totul poate fi descompus şi explicat. În cea de-a doua, în ciuda interpretărilor, oricât de subtile şi sofisticate, rămâne întotdeauna un ceva misterios şi atrăgător. Ca în dragoste.

În concluzie, succesul literar are multiple nuanţe, să-l privim cu oarece relativism, chiar dacă trăim într-o lume care aleargă înnebunită după Succes, zeul suprem al postmodernităţii.

2. Aş alege 50.000 de exemplare vândute într-o săptămână, fiindcă am nevoie de o casă. Nemurirea mai poate să aştepte.

3. Faulkner, fireşte. Cu scrisul lui dificil, enigmatic, imprevizibil. „A călătorit în Europa şi a trăit, ca scenarist plătit regeşte, la Hollywood.// A publicat 18 romane şi câteva volume de povestiri. A primit de două ori Premiul Pulitzer şi tot de două ori a fost distins cu National Book Award. În 1949 i s‑a conferit Premiul Nobel pentru Literatură (ceremonia a avut loc în 1950, simultan cu aceea a lui Bertrand Russell). Discursul rostit de Faulkner cu această ocazie e considerat unul din cele mai puternice manifeste ale umanismului literar. (…) Faulkner a fost un autor celebru, dar nu şi foarte popular. A fost respectat pentru că establishment‑ul îl declarase un geniu, dar cititorii n‑au depăşit niciodată numărul de câteva mii pentru fiecare nouă carte“ (Mircea Mihăieş, Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha, Polirom, 2012).