Ştefan Borbély

1. Cu îngăduinţa Dumneavoastră, aş nuanţa puţin aria termenului, adaptând-o nevoilor proprii. Aş fi ipocrit să spun că nu m-ar interesa o notorietate dobândită prin succes, de critică sau de public, însă, dacă trecem fenomenul prin filtrul relativizant al practicilor autohtone, de succes real, autentic şi necontrafăcut, se bucură doar acei scriitori sau intelectuali – extrem de puţini la număr – care au fost sprijiniţi să îl obţină prin intermediul unor campanii de marketing sau de presă (inclusiv cea literară) susţinute insidios, în cele mai dese cazuri, în urma unor strategii de grup sau de apartenenţă. Un mecanism suplimentar de bruscă împingere a unor oameni în luminile rampei – şi au fost câteva cazuri interesante în perioada de după 1989 – l-a constituit acela al scoaterii la suprafaţă a unor adevăruri tabuizate oficial, cum sunt dedesubturile oneroase ale Securităţii, dincolo de care, personal, cunosc un singur caz de succes profesional genuin, Lucian Boia, rolul determinant jucându-l, în acest caz, abordarea alternativă, dilematică a fetişului public pe care îl reprezintă istoria naţională.

În rest, să fim lucizi, teme socotite ca fiind „incendiare“ pe mapamond (sex, homoerotism, feminism ostentativ, Woke, apocalipsă climatică etc) îţi pot aduce, la noi, cel mult o notorietate efemeră, cu condiţia să fie afişate în piaţa publică în mod strident, zgomotos sau ostentativ, adică în afara mecanismelor de literaturizare care le sunt proprii scriitorilor, fiindcă ţin de substanţa lor distinctivă. Suntem încă prea marcaţi de inhibiţii de tot soiul, inclusiv identitare, pentru a putea genera emulaţii naţionale şi zguduiri, aşa cum se întâmplă cu Chomsky în America, la fiecare nouă carte publicată. În compensaţie, noi urmărim, îndeajuns de modest, succesul de castă sau de camarilă, sociologia vieţii literare româneşti, în care se toarnă mai mult vitriol decât se împart coroniţe de merit, continuând să rămână, şi azi, un domeniu de investigaţie care îşi aşteaptă încă exegetul. În consecinţă, mi-aş dori o notorietate discretă, câştigată cinstit, prin profesionalism, intrarea unui volum de-al meu în circuitul de idei al specialiştilor părându-mi-se a fi cel puţin la fel importantă ca îndoielnicul succes de public. Cum idealismul se dovedeşte a fi cel mai adesea perdant, ştiu din proprie experienţă că, într-un climat intelectual autohton preponderent subiectivizat şi tranzacţional, tot ce pot spera este să nu fiu ocolit sau ignorat cu bună ştiinţă, aşa cum am fost până acum în repetate rânduri.

2. Aş disjunge, recurgând la o strategie duală, despre care, după ştiinţa mea, la noi a scris doar Constantina Raveca Buleu, în corpul câtorva intervenţii prezentate cu prilejul unor conferinţe internaţionale. Există o categorie specială de scholars în mediul academic occidental, cum sunt Theodore Roszak, Deborah Harkness sau Umberto Eco (e cazul cel mai cunoscut la noi), care şi-au dublat preocupările savante, strict specializate, cu publicarea unor romane erudite de mare succes, scrise cel mai adesea în prelungirea histrionizantă a domeniului ştiinţific care le-a adus notorietatea. Cam aşa cum a făcut Culianu cu Tozgrec (încă neînţeles integral la noi) sau – dar aici amploarea e mai redusă, fiind subminată pe alocuri de anecdotism – aşa cum a procedat Caius Dobrescu cu Minoic. M-aş concentra, aşadar, la vedere, pe tirajul optimist, ireal, de 500 de exemplare (în realitate el fiind întotdeauna mai mic, doar 200-300), menit să stoarcă admiraţia criticii şi a confraţilor mei simandicoşi, şi aş scoate, în paralel, şi câte o „bombă“ tipărită în 50.000 de exemplare, cu care nu mi-aş ascunde plăcerea de a sta pitit în librării, gări sau mall-uri, pentru a vedea puhoiul de lume care o cumpără. Să fii anonimizat de propria ta operă reprezintă ţelul oricărui erudit care se respectă. Povestea cineva că, la o conferinţă ştiinţifică ultraspecializată, unei somităţi mondiale incontestabile i s-a trimis invitaţia la universitate, aşa cum cerea uzanţa, dar ea a fost totodată avertizată că va fi prezent şi scriitorul omonim celebru, întrucât cărţile acestuia sunt perfect compatibile cu subiectul propus spre dezbatere. Răspunsul somităţii a fost de o civilitate britanică desăvârşită: acceptă provocarea (the challenge), întrucât întâlnirea, reciproc benefică, nu poate avea decât darul de a o îmbogăţi lăuntric.

3. Alternativa pe care o propuneţi e simplistă; la fel de şocant puteaţi spune: Pavel Coruţ sau Cărtărescu? În multe dintre aceste cazuri de succes fulminant nici nu e vorba de individualităţi creatoare, ci de consorţii, cum e cazul celebru al lui Nicholas Adams („autorul“ lui Horrorscope), care e un nume inventat de o firmă (Daniel Weiss Associates, în acest caz), sub care publică diferiţi autori. Interesantă e strategia, în care preeminenţa îi revine temei cerute de piaţa de carte, nu personalităţii creatoare. E la mare căutare sentimentalismul siropos?: o promovăm pe Sandra Brown, cu numeroasele ei heteronime (Laura Jordan, Erin St.Claire, Rachel Ryan), nimeni neputând demonstra că toate romanele (chiar 6-7 pe an, câteodată) sunt scrise de una şi aceeaşi persoană. Ideea e că strategiile succesului de piaţă au modificat, după 1960, înţelesul ca atare al auctorialităţii, supunându-l unui soi de prestidigitaţie anonimizantă, care nu e niciodată inocentă, fiindcă are drept scop manipularea beneficiarului, adică a cititorului, şi modelarea gustului public.

Consecinţa cea mai interesantă este că aceste reţetare tematice, care generează serii nesfârşite de volume practic stereotipizate, au ajuns să îi supună şi pe scriitorii autentici la unele impulsuri de adecvare şi adaptare. Avem o serie de autori gata hibridizaţi (cum e Houellebecq, de pildă), care îşi construiesc romanele pe modelul reţetarelor cu efect premeditat: luăm puţină atmosferă politică, de preferinţă anarhistă, adăugăm sex, dacă se poate homo, plus ceva religie şi psihanaliză, asezonăm cu secretomanie (o conspiraţie e oricând binevenită) şi proiectăm amestecul astfel obţinut pe un fundal global cinic şi apocaliptic, că oricum moare planeta, cu ecologismele ei cu tot, realul fiind fie traumatic, fie doar iluzoriu, fantasmatic. Într-un plan complementar, evaluatorul occidental, care decide tiraje, traduceri şi premii, se ghidează şi el după stereotipii atent verificate, cerându-i, de pildă, romancierului est-european, să configureze o atmosferă victimară, dominată, socio-politic, de o Bestie Supremă dictatorială, deservită, la rându-i, de torţionari dezumanizaţi.

Mecanismele succesului, ale căror sfori nu sunt niciodată ascunse, ci mereu la vedere, m-au determinat, din ce în ce mai des în ultima vreme, să interpretez literatura ca pe un ansamblu eterogen de subsisteme stereotipizate. Succesul e întotdeauna mai prolific decât autorul unic, exemplar, pe care nu ezită să îl invite să i se subsumeze. Lupta dintre David şi Goliat şi-a schimbat de multă vreme învingătorul, doar naivii mai rămânând să caute praştia elitistă cu care să doboare monstrul popular. Aşadar, spre deosebire de mulţi dintre confraţii mei, nu sunt de părere că maculatura trebuie dispreţuită din principiu sau ocolită aseptic, ca să nu te compromiţi. Dacă vrei să îţi înţelegi epoca aşa cum este ea, citeşti atât Paul Auster, cât şi Sandra Brown, chit că niciodată aceasta din urmă nu-ţi va oferi deliciile celui dintâi. Suntem în situaţia anecdotică pe care unii au relatat-o referitor la Doinaş. Sosea la Neptun cu o valiză burduşită cu cărţi. Dacă îl vizitai în cameră, vedeai doar Valéry, Jaspers sau Nietzsche. În valiză erau romane poliţiste.