VLADIMIR TISMĂNEANU, UNDELE DE ŞOC ALE REVOLUŢIEI MAGHIARE

„Complotul contrarevoluţionar“ a fost o fabricaţie propagandistică menită să justifice înecarea în sânge a Revoluţiei Maghiare. Compusă de scribii de serviciu de la Moscova şi Budapesta, era o falsificare obscenă a adevărului istoric. Când a apărut traducerea românească a acestei pseudo-Cărţi Negre, directorul Editurii Politice era Valter Roman, un ideolog stalinist preţuit de Gheorghiu-Dej şi de supraveghetorii sovietici ai exilului impus lui Imre Nagy şi apropiaţilor săi la Snagov. Vorbitor nativ de maghiară, Roman se cunoştea cu Nagy de la Moscova din anii războiului. Misiunea sa a fost să obţină de la liderul Revoluţiei Maghiare o „autocritică“ care să probeze aberaţiile privind complotul. Fostul premier Nagy şi camarazii săi au refuzat cu demnitate capitularea.

Pentru Gheorghiu-Dej şi banda sa, lichidarea în iunie 1958 a acestor „trădători“ şi „renegaţi“ (Imre Nagy, Pál Maléter, Miklós Gimes, József Szilágyi) era un triumf personal. Scăpase în iunie 1957 de hruşcioviştii Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu. Acum putea declanşa marea vânătoare de vrăjitoare împotriva celor care, oricât de timid, îndrăzniseră să se îndoiască de infailibilitatea şi să testeze posibilitatea unui minim „dezgheţ“.

Epurările din partid erau acompaniate de prigoana împotriva studenţilor contestatari (Timişoara, Cluj, Bucureşti, Iaşi) şi a intelectualilor (procesul Noica-Pillat, masivele „demascări“ din uniunile de creaţie, înscenarea împotriva „grupului Mihail Andricu, Miliţa Petraşcu, Jacques Costin, tenebroasa „afacere“ Ioanid-Musat-Sevianu-Obedeanu cu ale sale ramificaţii încă neelucidate), procesul Rugului Aprins, arestările în rândul intelectualilor maghiari şi germani, cazul Ana Novac. În excelenta ei carte despre revista Gazeta literară (1954-1968), apăruta la Cartea Românească în 2014, Luminiţa Marcu a examinat mizele politice şi morale ale frământărilor din acea perioadă.

Notă a Securităţii privitoare la Miliţa Petraşcu: „Petraşcu Miliţa, sculptoriţă, n. 1892. În discuţiile purtate cu elementele care au format grupul ei de prieteni se dovedeşte a fi o duşmancă înrăită a regimului democrat-popular, a Partidului şi a Uniunii Sovietice. Aproape în fiecare zi, la fiecare discuţie pe care a purtat-o cu cineva în casa ei nu uita să calomnieze regimul nostru şi să aducă cele mai murdare injurii partidului, conducătorilor săi şi conducătorilor Uniunii Sovietice. Împreună cu soţul său şi cu alte persoane ascultă regulat, în fiecare zi de mai multe ori, posturi de radio imperialiste, iar calomniile înregistrate le răspândea imediat multiplelor sale cunoştinţe, născocite probabil de ea toate acestea având drept scop întreţinerea speranţei în ziua eliberării care o aşteaptă să vină din Occident“.

Iată ce scria N. Steinhardt în Jurnalul fericirii despre Imre Nagy, o analiză luminoasă şi caldă a rupturii cu minciuna totalitară şi a curajului de a reabilita etica revoltei: „Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare şi ajuns la sfinţenie şi martiriu: Imre Nagy. Cât de liber suflă duhul şi ce neaşteptat îşi alege sălaşurile: în sufletul unui activist mai întâi (şi ani mulţi) plin de zel stalinist… Înlăuntrul omului ăstuia… se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfârşitul celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat politica, şi-a schimbat sufletul“. Această transfigurare, prefacere, metanoia, epifanie, deşteptare, cum vreţi să-i spuneţi, este cheia revizionismului marxist şi a rebeliunii sale împotriva Marelui Inchizitor. În iunie 1958, cum scria Albert Camus, „Nagy nu a fost judecat, a fost asasinat“.

Pe 23 octombrie 1956, comunistul Imre Nagy s-a despărţit definitiv de trecutul dictatorial. A restaurat, ca prim-ministru, suveranitatea poporului, statul de drept, multipartidismul, suveranitatea naţională. Ideile reformatoare ale lui Nagy s-au cristalizat în anii de după moartea lui Stalin. Parte dintre ele erau inspirate din erezia iugoslavă. Dar Nagy şi camarazii săi au mers dincolo de titoism. Au abandonat nu doar stalinismul, ci şi leninismul. Revoluţia Maghiară a fost democratică, socială, emancipatoare, antibolşevică. Ce s-ar fi întâmplat dacă pe 3 noiembrie nu s-ar fi produs sângeroasa acţiune militară sovietică? Cel mai probabil, în câteva luni ar fi avut loc alegeri libere. Ungaria ieşise din Tratatul de la Varşovia. Putea merge pe calea Austriei. Hruşciov a ezitat iniţial, apoi a cedat presiunilor staliniştilor sovietici, ale celor gen Gheorghiu-Dej şi Ulbricht, dar îndeosebi ale lui Mao Zedong. Ambasadorul sovietic la Budapesta era Iuri Andropov.