ANDREI MĂJERI, IN DUBIO PRO REO

Într-o perioadă în care teatrul abundă în montări despre traume transgeneraţionale, iar biografiile şi jurnalele domină librăriile, Anca Haţiegan demonstrează subtil şi precis cum arta se hrăneşte din întâmplări marcante. Având revelaţia suprapunerii unui eveniment real din viaţa lui Liviu Ciulei cu prima sa lectură a piesei Hamlet, autoarea a descins într-o vastă cercetare. Putem spune că trăim o epocă a biografismului, a unui pregnant voyeurism, iar prin cartea Ciulei şi spectrul Tatălui, Anca Haţiegan provoacă cititorii să-l descopere pe marele creator de teatru prin filtrul cortinei-ghilotină căzute peste familia sa. Scrisă undeva la confluenţa antropologiei cu studiul critic, cu o tehnică aproape avocăţească, cartea deschide o zonă nouă în câmpul cultural românesc.

Odată cu moartea Titei Cristescu, actriţă în devenire şi fiică a primului secretar general comunist din România, tatăl regizorului (arhitectul Liviu Ciulley) a fost acuzat de crimă. Ne sunt aduse la iveală, cu admirabilă minuţie, mediul privilegiat în care crescuse artistul, dar şi curmarea bruscă a calmului familial. Multiple detalii fin documentate apar pe parcursul cărţii, în potente excursuri. În epocă, incidentul suscitase un interes major în urbea Bucureştilor, atrasă de senzaţionalul situaţiei. Un calvar decorticat devine procesul tatălui, urmărit cu mare interes în presa interbelică şi agitând publicul care se aglomera în sala de proces ca la teatru.

Anca Haţiegan introduce mărturii contradictorii (ca cea a fratelui ucisei, care îl considera nevinovat pe inculpat), aidoma structurii unui roman poliţist. Scurta carieră a Titei ne e prezentată, subliniind curioase coincidenţe legate de personaje pe care le jucase şi care muriseră la fel, otrăvite. Publicitatea nedorită şi urmele pe care le-a lăsat acea perioadă în tânărul Ciulei, dar şi aversiunea sa ulterioară pentru presă oferă un caracter palpitant lecturii cărţii. În atenta panoramare, ies la iveală amănunte puţin ştiute, ca de exemplu critica pe care i-o adusese pe atunci tânărul jurnalist Corneliu Coposu lui Ciulley Sr.

Parfumul de epocă, care domină prima parte a cărţii, condensat din multiple surse, conturează mai ales portretul tatălui, pe care apoi autoarea îl urmăreşte obsesiv, spectral, în cariera regizorului. Apariţia virilă a seniorului contrastează cu cea timidă a lui Ciulei-fiul. Mediul familial al marii burghezii, cu atmosferă sa unică, e pus în paralelă cu dezvoltarea carierei artistului de teatru sub auspiciile deloc fericite ale comunismului.

În partea a doua a cărţii aflăm, cu asupra de măsură, detalii despre cariera multiplă (actor, scenograf, arhitect, director şi regizor) a lui Liviu Ciulei, atât în ţară, cât şi în afara graniţelor. Plonjăm direct în perioada debutului în actorie a lui Liviu Ciulei, cot la cot cu sora sa, pe care o va pierde timpuriu. Demn de analiza psihodramatică e faptul că, împreună cu sora sa, el a jucat ca adolescent în piesa Nodul gordian, scrisă tocmai de unul dintre avocaţii acuzării tatălui, cu acţiune similară poveştii care ţinuse mai adineaori prima pagină a ziarelor. Întâmplarea s-a regăsit şi în câteva piese noi, dovadă fiind impactul şi remanenţa sa în mentalul colectiv, chiar şi după moartea protagonistului şi schimbarea de regim. Se transformase, fără drept de apel, într-un mit urban cu substrat tragic, iar autoarea ne oferă suficiente detalii limpezi în acest sens.

Propunându-ni-se o lectură pe mai multe paliere, cu numeroase interferenţe (cu Bricabrac-ul lui Pintilie, cartea lui Gyemant despre Ciulei sau cea a Ludmilei Patlanjoglu despre Clody Bertola), pătrundem, deodată, în copilăria fericită a artistului, dar şi în intimităţile celor doi huliţi amanţi, paralelismul suscitând în mintea noastră scene de o teatralitate pregnantă. Ele lasă loc, prin mulţi paşi în lateral (demonstraţi prin detalii gazetăreşti din acea perioadă), unor sumedenii de versiuni ale poveştii, asemenea unei oglinzi sparte. Autoarea afirmă că Ciulei s-a străduit în cariera sa teatrală să îşi anime piesele ca pe nişte procese cu mai multe piste, dovadă a gravităţii episodului asupra sa şi ulterioarei lui cariere. Cercetarea convinge.

Anca Haţiegan îşi dezvoltă teza pe firul unui paralelism între viaţa lui Ciulei şi o vastă psihodramă, susţinând că prin intermediul unor euri auxiliare, în montările sale, a revenit potent la acest eveniment. Ne vorbeşte şi despre începuturile artistului (intrarea la teatru şi aprobarea tacită a tatălui), despre dozarea revoltei împotriva regimului, dar şi ultra-cunoscuta sa demitere de la Teatrul Bulandra, în urma premierei lui Pintilie cu Revizorul. Valenţele lui de actor, arhitect, scenograf şi mai ales regizor nasc obsedante asocieri. Un exemplu notabil e faptul că primul său monolog din Henric IV de Pirandello va închide cercul abia în ultima lui montare ca regizor, tot cu această piesă.

În vremea atacurilor ideologice, spectrul tatălui se dovedea şi mai greu, odată cu originea nesănătoasă, burgheză. Privilegiile tinereţii deveneau acum stigmate. Substratul primei părţi a cărţii capătă forma unui referent pentru cea de-a doua. Opţiunile de roluri ale lui Liviu Ciulei sunt citite sub lupa traumei din copilărie şi a reverberaţiilor sale. Se analizează intensa vibraţie a actorului-Ciulei cu personajele lui Gorki, Cehov şi Ibsen, dar şi turnura spre personaje negative, declanşată de Jaques Melancolicul din Cum vă place. Revenirile la piesa Hamlet şi detaliile succinte din viaţa sa privată (pe care a ţinut-o pe cât posibil departe de ochii lumii) se dovedesc a da coerenţă cărţii.

Ultima parte îi e dedicată lui Ciulei – regizorul, marca sa artistică cea mai pregnantă, cu accent pe explorarea pasiunilor erotice excesive, interferenţa notabilă cu fundamentele sale de scenograf, glisarea spre regia de film şi unele proiecte nereuşite. Pulverizarea obsesiilor artistului în întreaga sa operă nu-şi caută verdict, ea rămâne în sfera misterelor neelucidate.

Autorul este regizor de teatru.