ION POP, „FRUMOASĂ CA UMBRA UNEI IDEI“

Versul acesta, dintr-o poezie de dragoste de Nichita Stănescu, mi-a venit imediat în memorie acum, când mă gândesc, nostalgic şi melancolic, la Gabriela Melinescu, întoarsă, în acest octombrie, din drumul printre noi către celălalt Drum, mai lung. Nu ştiu dacă a fost scris chiar pentru ea, – oricum, foarte mult s-au iubit –, dar cred că se potriveşte perfect, deopotrivă scrisului ei liric şi femeii de o luminoasă frumuseţe care a fost. Am cunoscut-o în miezul de vară 1963, când ne premiase pe amândoi revista Luceafărul, pe ea în primă poziţie, pe mine pe a doua. Redebutasem prin mai a aceluiaşi an cu o pagină de versuri prezentată de profesorul Mircea Zaciu, în excelenta revistă a tinerilor de atunci, iar Gabriela era deja un nume cunoscut şi admirat printre congeneri. Au fost motivele care ne-au prilejuit o călătorie de „documentare“ în Valea Jiului, ca să ne inspirăm, desigur, din munca eroică a minerilor şi a altor truditori prin bezne şi flăcări, la furnale socialiste. Grupul de juni excursionişti numai la asta nu se gândea, dar am vizitat atunci, descoperind multe realităţi, şi Petroşanii, şi o mină de la Lupeni, am trecut şi prin Hunedoara. Însă marele eveniment care ne însufleţea era însăşi tinereţea noastră comună. Adrian Păunescu şi-a sărbătorit în acel iulie vârsta de douăzeci de ani, – îl însoţea cu desăvârşita pace a fiinţei sale Constanţa Buzea, mai făceau parte din echipă Ion Crânguleanu şi Mihai Negulescu, conduşi toţi de omul de treabă care îmi părea atunci a fi Niculae Stoian, mai puţin poet, dar prieten generos al scriitorilor aflaţi la început de drum. Prezenţa Gabrielei Melinescu domina luminos locul, şi mult din lumina asta a pătruns şi în mine, tulburătoare, rămânând acolo pentru totdeauna.

Versul citat ziceam că se potriveşte şi pentru poezia ei: tot ce scria în acei ani tineri avea, sub aura cu ceţuri suav-senzuale, o graţie adolescentină cum nu mai cunoscuse lirica noastră, care-şi desfăşura dansul înconjurată de semnele unei inocenţe generice, cu, deasupra ei, geometrii de arhetip platonician; umbre, nu-i aşa, ale Ideii etern modelatoare. Debutul său sugera încă din titlu această mişcare înmiresmat-învăluitoare în micul univers în care se împlinea, solar, într-un anotimp al purităţii: Ceremonie de iarnă, deloc rece, însă, nici hieratic-îngheţată, ci sugerând, sub mişcări de felină unduitoare, lipsită de agresivităţi, linii de ritual inalterabil. În generaţia ei, a noastră, a adus un suflu de aer curat, o înviorătoare respiraţie, vitală pentru lumea de sufocări programate în care trăiam. Nu era, încă, o poezie cu mari interogaţii existenţiale, ci expresia francă a unei sensibilităţi ce-şi descoperea cu o bucurie intensă expansiunea şi anunţa împliniri ale iubirii de femeie nubilă, pe praguri, încă, de naivităţi adolescentine asociate cu subtilităţi de „strategie“ cochetă, care dădeau mişcării lirice un aer dansant, ca de nimfă din mituri. Un lirism jubilatoriu, cum am mai scris cândva, festiv-transfigurator – „Bucuria fuge-n mine flăcări,/ N-am oglindă şi mă uit pe cer“, „Vântul mi-a pătruns în simţuri,/ fulger alb e râsul printre dinţi“, „băieţii fluierau frumos pe stradă,/…/ Simţeam cum înfioară drumul“… Gestul cotidian, senzaţia frustă, notată direct, cu ecouri în fantezia sărbătorească, s-au impus repede, definind o personalitate lirică originală. Ceva mai târziu, am putut citi Fiinţele abstracte (1966), cu evidente ecouri stănesciene, dar cu o nescăzută graţie a fanteziei, un spor de „viziune a sentimentelor“ conturată într-un proces de detaşare de materiile impure, a unui subiect ce se mărturisea atins de „boala de origine divină“. Această sintagmă va trece în titlul cărţii din 1970, precedată de Interiorul legii (1968), poeme în care are loc un soi de subtilă distilare a senzorialului: „aproape sunt cel mai divin adolescent/ a cărui carne guri abstracte o gustă“… Câteva secvenţe cu caracter pitoresc readuceau şi ceva din culorile păstoase din Cânticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu, dar nu sunt cele mai reuşite versuri ale poetei. Progresează, însă, acţiunea de abstractizare, limbajul devine mai complicat, stările de iniţială, ca şi paradisiacă euforie, sunt tot mai rare, cum se poate vedea mai ales într-o carte de referinţă ca Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere, din 1972. O lume accentuat stilizată în regimul limpezimilor spiritului, – un „extaz al visului arhetipal“ – admite acum intruziuni cvasicoşmareşti, asociate oximoronic în caligrafii imagistice tulburate: „o rană sunătoare“, „un leş de aur“, cu „gheaţa veşnică sub stern“, „mâini de măiastră, gheară vibratoare“, „un cuţit neprihănit [care] în tine loveşte!“. Apare şi momentul când poezia poate vorbi „împotriva celui drag“, poate unul de criză şi de ruptură, dar care lasă vie tensiunea sentimentului prin care se reface figura bărbatului iubit: „Când vorbesc îmi intră aerul în gură/ şi te înghit ca femeia păianjenului/ În creierul meu eşti acum –/ aşteaptă-mă, pentru că te iubesc/ de foame să te inventez încă o dată“. E firească în acest moment al creaţiei insinuarea tonului elegiac, lamentaţia, sobră totuşi, a femeii părăsite, cu evocări de trecut sentimental ce nu-şi pierd savoarea imaginativă. Se intensifică introspecţia, intră în joc analogiile sugestive, lecuitoare: „Căutând pe regele analogiei,/ pe regele ştiinţei travestiului./ al trecerii în altă lume,/ fac linişte în mine şi ciulesc urechea./ Cântecul lemurienilor invizibil aud,/ Din alt timp, din alt spaţiu,/ din ultima judecată se aude/ un semn muzical“. Este, în fond, expresia unei suferinţe depăşite în spirit: „În aer cristalele îngheţului zornăitoare/ Undeva deasupra tuturor/ cuvinte nou născute“. Iar aceste cuvinte capătă în ultimele sale versuri un aer de ritual sacru, refăcând simbolic cuplul mirilor, cu reverberaţii de Cântare a cântărilor: „Sfânt e câmpul cu meri/ unde Mirele şi Mireasa trec// imponderabili dansând şi cântând în drum spre casă,/ către bucuria noastră cea mare, Ierusalim.“ Sub acest semn al spiritualizării, al unei stări cvasirelgioase, umil-contemplative, stau cuvintele nou-născute, mai tulburătoare decât oricând: „Din somn direct către azurul zilei/ Cu gura frumoasă a lui Swedenborg/ mărturisesc în faţa ta, Dumnezeule sfânt,/ ‘Eu sunt al tău şi nu al meu’/ Vântul din soare îmi adie pe faţă/ Mâinile îmi miros frumos/ când stau linişită şi desenez din memorie/ eternele flori ale teiului“.

Poeta a fost şi o artistă inspirată, s-a exprimat într-o grafie ludic-copilărească în figuri când stilizate, când cu linia voit tremurătoare şi decorativă, imagini care au împodobit şi revista Apostrof, ani de-a rândul. Erau mesajele ei din Suedia, unde se stabilise încă în 1975, căsătorindu-se cu editorul belgian René Coeckelberghs, pe care l-a pierdut în 1989, într-un accident tragic. S-a întors de câteva ori în ţară, a tipărit cărţi de versuri şi de proză mult apreciate, după cum preţuite, la Stockholm, au fost şi scrierile sale în limba suedeză, din care şi în care a şi tradus, tălmăcind paralel pagini din poeţii români. Un complement preţios al operei sale poetice şi de ficţiune, rămâne revelatorul său Jurnal suedez, apărut în mai multe volume: operă de observaţie a lumii româneşti şi a celei din Nord, privite, ambele, cu un ochi pătrunzător, exigent şi fin analitic, de o ţinută etică exemplară.

Pe un perete din casa mea stă şi acum, înrămată, o minunată, solară acuarelă trimisă mie din Suedia, pe când mă aflam încă în convalescenţa de după o boală gravă. Se poate citi sub ea o emoţionantă propoziţie: „Poetului Ion Pop, acest şaman nordic, cu drag, Gabriela, 19.5.2005“. Un fel de înger de pază, vindecător, cu două aripi, una modelată aburos în formă de peşte, şi sprijinit cu picioarele aeriene pe un alt peşte, cu două capete… A fost pentru mine un mesaj-talisman care m-a ajutat, sunt ca şi sigur, să-mi regăsesc viaţa.