IULIAN BOLDEA, SCHIŢE PENTRU UN AUTOPORTRET

Ileana Mălăncioiu este o poetă „inconfundabilă, nesupusă modelor sau variaţiilor de umoare a cenzurii, una dintre cele mai puternice personalităţi din întreaga literatură română“ (Nicolae Manolescu), o poetă ce şi-a alcătuit un univers de intensă singularitate, prin viziune, stil şi atitudine. Volumele de poeme (Pasărea tăiată, Către Ieronim, Inima reginei, Crini pentru domnişoara mireasă, Ardere de tot, Peste zona interzisă, Sora mea de dincolo, Urcarea muntelui, Linia vieţii) sunt rodul unei conştiinţe ultragiate, scindate între vocaţia clarităţii interioare şi dizarmoniile lumii ieşite din matcă. Atitudinea lirică predilectă este una a retragerii solitare în limitele unei poetici a traumei, în versuri translucide, agonice, iluminate de palori ale thanatosului. Solitudinea nu este, însă, abandon al comunicării, renunţare la racordul cu lumea, ci imperativ al limpezirii interioare, ceea ce frapează fiind „chemarea obsesivă a unui tărîm straniu, atracţia celeilalte lumi, căutate, invocate, evocate în imaginar cu o anume crudă, neînduplecată, stridentă îndîrjire“ (Eugen Negrici). Erosul e privit ca dăruire şi împlinire, ca reculegere şi propensiune spre celălalt, în timp ce retranşarea în sine presupune un acord suplu, simpatetic, cu fiinţa iubită. Sentimentul iubirii este, astfel, promisiune a comuniunii, tentaţie a desăvârşirii, elan idealizant, prin care portretul fiinţei iubite pare mereu nedesăvârşit, lacunar, provizoriu. Sentimentele, trăirile şi fantasmele sunt redate în cheie alegorică, fiind exprimate sub semnul identităţii onirice şi simbolice, căci Ieronim, Ierodesa, Regina, Natanael sunt eroi cu aură mitică, alter-egouri difuze ce asigură dialogul cu făpturile universului, cu originarul şi arhetipul. Esenţială este, pentru lirica Ilenei Mălăncioiu, metafora „reginei moarte“ simbol al abisalului, atracţie a nocturnului, dar şi imagine răsturnată, în oglinzile Thanatos-ului, a eului liric. De fapt, dragostea şi moartea se contaminează simbolic, într-o geografie onirică fluctuantă şi spectaculară, în care se întâlnesc două lumi, una a înţelesurilor înstrăinate, alta a arhetipalului mitic, în care chiar moartea e îmblânzită, având un sens spiritualizat şi eufemizat. Urcarea muntelui impune prin timbrul agonic şi protestatar al lirismului, prin vehemenţa refuzului unei realităţi alienante, în care individualitatea e anihilată, resimţindu-se, totodată, un sentiment acut al solitudinii şi urgenţei. Critica s-a referit şi la o mitologie singulară ce amprentează viziunile lirice, prin apelul la taine şi culpe originare, prin fantasme tulburătoare şi figuri ale umbrei sau neantului, totul sublimat într-o retorică a melancoliei şi spaimei, alcătuită din revelaţiile declinului, din efemeritatea lucrurilor, sau din infernul corporalităţii. La Ileana Mălăncioiu geografia sumbră a imaginarului provine dintr-o percepţie acută a suferinţei, a supliciilor istoriei şi ale degradării existenţiale, cum ar fi anihilarea fiinţei sub presiunea desfigurantă a ideologiei totalitare comuniste. Alexandru Paleologu rezumă particularităţile lirismului, de la simplitatea aparentă, la gravitatea tonului şi precizia notaţiei unui univers al tragicului şi candorii: „Poemele ei absolut uimitoare încep foarte simplu, cu un fel de supunere la obiect; poeta, atentă şi scrupuloasă, face întâi un exact raport asupra unei stări de fapt, descrie amănunţit o împrejurare. Apoi, cu aceeaşi gravă candoare, îşi urmează raportul care, înainte de a se epuiza, se încarcă la un moment dat de aprehensiuni şi premoniţii“. Melancolii, efemerităţi, revelaţii ale prăbuşirii în infernul organicului, experimentarea visceralului şi scenografia limitei tragice acestea ar fi configuraţiile definitorii ale poeziei Ilenei Mălăncioiu, una dintre vocile singulare, intransigente şi esenţiale ale literaturii române postbelice.

Volumul de interviuri Am reuşit să rămân eu însămi, publicat acum în ediţie definitivă (Polirom, 2024), se deschide cu un preambul în care Ileana Mălăncioiu îşi exprimă opţiunea pentru dialogurile redate în scris („Mă feresc, pe cât posibil, să amestec scrisul cu oralul“). Cartea are aspectul unui autoportret en miettes, alcătuit din nuanţe, linii şi forme, care, în ciuda unor repetiţii inevitabile, subliniază consecvenţa conduitei estetice şi etice, unele obsesii ale scrisului, dar şi dominante ale creaţiei din care se alcătuieşte, în fond, identitatea autoarei („N-am putut evita cu totul repetiţiile, pentru că la unele lucruri am revenit spre a pune în lumină o altă nuanţă a lor, altele marcau consecvenţa sau obsesiile avute de-a lungul întregii vieţi, fără de care cred că nu aş fi fost eu însămi“). Cartea e dominată de ideea de autenticitate, de comuniune a trăirii şi scrisului, dar şi de surprindere a esenţei prin distanţare faţă de detalii şi aparenţe („Pentru a vedea ce este esenţial în lumea aceea, aveam nevoie să mă distanţez puţin de ea“). Existenţa însăşi îi pare poetei o împletire a biografiei şi operei, drumul spre sine fiind marcat de prezenţa cărţii, a lecturilor şi a scrisului, prin care viaţa se transformă în destin: „Întorcându-mă la propria biografie, aş putea spune că, dacă nu ar cuprinde şi cărţile citite, nu ar avea nimic în comun“. Ileana Mălăncioiu a rămas ea însăşi prin asumarea unor repere culturale, estetice şi etice ferme şi prin ilustrarea ideii de valoare într-o lume a anomiei şi alienării. Reflecţiile despre propria creaţie induc ideea poeziei ca „mod de viaţă“, ca raportare sensibilă şi nuanţată la lume („Pentru un poet autentic, poezia nu e doar un text, mai bun sau mai rău, ci expresia unui mod de viaţă. Mai precis, a felului cum se raportează la lumea din jur şi cum răspunde la semnalele din afară“). Rolul biografiei este important, mai cu seamă pentru legitimarea identitară a creatorului pentru care scrisul e o garanţie a păstrării integrităţii fiinţei profunde: „Biograficul are, desigur, un rol foarte important. Dar nu în sine, ci în măsura în care asumarea lui poartă o anumită marcă. Nu cred, totuşi, că este posibil să-ţi vinzi sufletul şi să rămâi poet, decât dacă percepi vinderea lui ca o dramă şi să străbaţi cele nouă cercuri ale infernului ca să te poţi răscumpăra“. În acelaşi timp, poezia are şi capacitatea de a plasa existenţa sub spectrul aspiraţiei spre înalt, instruindu-ne cu mijloace ale inefabilului că „sensul vieţii poate fi chiar această căutare înfrigurată a absolutului, care nu poate fi atins niciodată“. În acelaşi timp, lirismul, ca expresie a sufletului celui care scrie are „o legătură cu sufletul şi prin el cu suflarea lui Dumnezeu, care i-a dat viaţă omului modelat de El, după chipul şi asemănarea sa“, căci „ca şi viaţa, poezia este un har divin, menit să ne amintească uneori de Cel ce ni l-a dat şi de Cuvântul lui prin care a scos lumea din haosul premergător Creaţiei“. Una dintre temele privilegiate ale cărţii este necesitatea salvării fiinţei, a mântuirii prin apelul la credinţă, la religiozitate, la absolutul divin („Omul zilelor noastre a fost silit de împrejurări să înţeleagă că în lumea fără Dumnezeu, în care a trăit o jumătate de veac, nu avea nici o şansă de a se salva şi pare să-i dea dreptate lui Malraux, care spunea că secolul acesta va fi religios sau nu va mai fi deloc“). Interviurile Ilenei Mălăncioiu sunt marcate de reflexivitate, de o tentă lirică şi de profunzimea meditaţiei asupra creaţiei, asupra istoriei, asupra lumii şi asupra divinului: „Gândul că până la urmă am ajuns acolo unde trebuia şi că am reuşit să rămân eu însămi (…) îmi dă liniştea necesară pentru a mă putea bucura atât pentru că m-a ajutat Dumnezeu să fac, cât şi pentru că m-a ajutat să nu fac“. Prin aceste interviuri regăsim un alt chip, esenţial şi acesta, al poetei, al cărei sine răzbate din întâlnirea gândului şi a limbajului, din confesiuni şi reverberaţii anamnetice, într-un itinerariu sinuos al eului spre sine şi spre ceilalţi. Ni se impune în aceste interviuri, limpede şi pregnantă, imaginea uneia dintre cele mai însemnate personalităţi ale literaturii române postbelice.