HANNA BOTA, SĂ SPUI SAU SĂ NU SPUI

Era vineri seara. Varvara avea sâmbăta liberă a doua zi: o dată pe lună, prin rotaţie, primeau câte o sâmbătă liberă.

Sile promisese familiei că vor merge la Sângeorz, la băi. Poate va reuşi Varvara să inventeze o stare de rău şi să primească şi lunea liberă, pentru că fiind duminica aceea cu soţ, adică circulând doar maşinile cu numere pare, iar ei având număr impar, vor putea porni spre casă doar după miezul nopţii. Dar dacă vor sta trei zile, prinzând lunea şi, fiind vreme bună, vor face şi plajă. De altfel, sunt bazine şi înăuntru, dacă se strică vremea, se vor bălăci în cele acoperite.

Însă nu era nimeni fericit. Poate doar Crina, ea era mulţumită să se joace cu o păpuşă, mai nou, înşira cartotecile cu „Animale de pe continente“ în locul ei de sub masă şi le privea, se juca singură cu ele, deşi Elena a învăţat-o numerele şi se jucau şi împreună când cea mare avea răbdare pentru ea.

Peste zi, se întorsese Sile acasă s-o verifice pe Elena dacă a hrănit-o şi spălat-o pe Crina: de când cea mică mergea la grădiniţă, era rolul Elenei s-o scoată, s-o aducă acasă, s-o schimbe cu haine de casă şi s-o spele, s-o hrănească.

– Nu te poţi baza pe ea, striga Sile în gura mare. Musai să facem o schimbare, aşa nu mai merge.

Azi a păţit-o iar: când veni tata, ea era cu copiii în stradă la joacă, iar Crina mâncase o felie de pită unsă cu untură, căci Elena n-a încălzit supa. Ca să nu-şi primească porţia de palme, Elena a dispărut toată după masa – aşa că Sile n-a mai putut pleca nicăieri, cum s-o lase pe Crina singură?

Erau cu toţii în jurul mesei din bucătărie când apăru Elena acasă. Apunea soarele pe după dâmbul din spatele casei, o lumină roşiatică umplea curtea, umbra lungă a fetei se proiecta pe gard în timp ce se îndrepta spre uşă.

– Haide, domnişoară, haide, era şi timpul să apari! o întâmpină Sile.

Elena, cu părul des, numai inele negre, răvăşite şi de nestăpânit, cum era ea însăşi, transpirată şi murdară pe mâini, cu tenişii plini de noroi, intră fără teamă; dacă erau acasă mama şi bunicul, parcă nu era aşa mare pericolul, tata n-o s-o bată faţă de ei, cel mult, acolo, o palmă la fund.

– Ştii că azi Crina n-a mâncat de-amiază? o întrebă Sile pe Varvara. Parcă simţeam că nu-i a bună. Când am venit acasă, fie-ta, ca un piştalău, bătea mingea cu toţi derbedeii de pe stradă, de parcă e şefa haiducilor.

– Ba da, a mâncat, comentă repede Elena, întrebaţi-o pe ea, Crina, ţi-am dat de mâncare? nu se lăsă Elena, căci ea avea întotdeauna replică.

– Ce obraznică eşti, Elena, pe tine nu te-a întrebat nimeni. Tu acu’ să taci, să vorbeşti când te întreabă cineva.

– Am mâncat pită cu untulă (nu zicea r-ul la cei patru ani), striga Crina peste vocea lui tata care nu suporta ca Elena să comenteze în faţa lui.

– Şi-apoi, pită unsă cu untură, aia e mâncare de amiază? se întoarse el către Varvara.

– Elena de câte ori a mâncat pită unsă de amiază şi n-a fost o problemă, acum este? îi luă Varvara apărarea. De ce faci diferenţe?

I se simţea nerăbdarea în voce, deşi Sile se aştepta să fie susţinut faţă de copilă, nu criticat:

– E o haimana, o s-o învăţ eu minte, că tu n-o mai educi, stă mai mult între ciobani decât cu cartea în faţă. Dacă n-aş face matematică cu ea din când în când, ar fi corigentă.

– Mie îmi place pita cu untulă, îmi place pita cu untulă!, striga Crina.

Tata îi mângâie capul cu păr blond şi bucle delicate:

– Îţi place, da, ştiu, tu eşti cuminte, eşti fata lui tata, o drăgălea el gâdilind-o pe după urechi.

Cât timp se ocupa tata de Crina, Elena se pregăti s-o uşchească, se pare că e mai bine să dispară acum din peisaj.

– Încă n-am terminat cu tine, domnişoară. Stai acolo, nu rămân lucrurile astea aşa! Şi-apoi, cum de eşti atât de murdară, pe unde ai hoinărit? Nu ştiu cu cine semeni atât de sălbatică.

– M-am jucat cu iezişorii lui Piticu, zice că-mi dă şi mie unul, să-l cresc eu, se însufleţi Elena.

– Mă, Sile, fata asta e băiatul tău, interveni împăciuitor bunicul, că tot ai vrut băiat; voi cum crezi că aţi fost? Numa’ săraca mă-ta ştie cât a tras cu voi. De-aia o fi murit mai iute, aţi stors vlaga din ea, încercă bătrânul să schimbe subiectul.

– Nu ştii cu cine seamănă? întrebă Varvara revenind la dorinţa de a-l înţepa. Cu tine seamănă, Sile, nu te amăgi, e ruptă bucăţică din tine. Cum zici tu: haimana şi guralivă.

Criticat faţă de toţi, făcut haimana şi guraliv, bărbatul realiză că femeia lui cuminte şi-a scos ghearele. Nu se poate. Atunci a izbucnit cearta cea mare: reproşuri şi nemulţumire.

Bunicul s-a ridicat şi s-a retras în camera lui, nu voia să asiste. E grea viaţa cu fiul său, e răbdătoare şi bună Varvara, altfel cine l-ar suporta pe Sile, numai mama Ica ştia cât de greu a suportat o casă cu şase băieţi şi un bărbat, aspri toţi, cât să-ţi iei lumea în cap, dar Ica a fost o martiră.

Varvara nu voia să fie martira nimănui.

Acum e momentul, gândi ea. Nu am ce pierde, oricum, pare că totul e pierdut. Ca să nu asiste copiii la ce avea de mărturisit, că Elena pricepea tot, Varvara spuse:

– Elena, ia-o tu pe Crina şi mergeţi frumos în cameră, schimbă-te şi spală-te. O să te cheme mama mai târziu la masă.

– Hai, Crinuţă, să ne jucăm. Voia să fie cât mai departe de locul certei. Ce bine e pe dealuri, ce frumoase sunt drumurile ei solitare, e mai bine în pădure decât acasă, îşi aminti ea.

Cu plecarea copiilor, cearta se înteţi, se înşirau reproşuri: copiii nesupravegheaţi, anturaj prost în cartier, apartamentul vândut, serviciul pierdut din cauza certurilor lui cu şefii, banii risipiţi, prietenii ciudaţi, afaceri necurate, locuinţa de mizerie, construcţia uitată…

– Nu-mi vine să cred că ne certăm din cauza Elenei, striga Sile nervos. Dar e evident acum, a fost lăsată de capul ei, asta e fie-ta, ca să ştii ce-ai educat din ea. Nu-i nimic, pe asta mică o s-o educ eu…

Varvara, pe un ton serios şi liniştindu-se brusc, spuse:

– Nu e nevoie să mai educi pe nimeni. Am de gând să plec de aici. Îmi iau fetele. Divorţăm. Sper să nu te opui. Asta nu e viaţă şi n-o mai vreau nici pentru mine, nici pentru fete. Tu n-ai serviciu, eşti mereu plecat, când vii, eşti certăreţ, nimic nu ţi-e bine, eu n-am de gând să mai rabd. Nu-mi trebuie vilă, acum nu-mi mai trebuie nici căsnicie, îmi ajung banii să cresc fetele, că de la tine nu văd nimic…

Sile rămase mut, se albi la faţă. Îşi deschise gura să spună ceva, dar nu ieşea nici o vorbă, mintea lui se golise brusc. Apoi nişte vorbe au început să prindă contur:

– Tu ai pe cineva, eşti prea calmă şi calculată să-mi spui aşa…, ai pe cineva, de aia eşti aşa nefericită cu mine şi tristă, de nu mai vede omu’ un zâmbet şi o vorbă bună de la tine… Cine e?

Varvara nu putu scoate o vorbă, calmul ei era doar de suprafaţă, în adâncul ei era înfricată.

– Cine e, repetă Sile întrebarea. Îl omor – şuieră printre dinţi.

Lui Sile nu-i venea să-şi creadă că trăieşte un astfel de moment. Că Varvara lui poate să spună, cu calm, propoziţiile pe care le spune. Cum sta cu mâinile pe masă, pumnii i s-au strâns, instinctiv, vrând parcă să lovească, pe fălci se vedea o grimasă de reţinere forţată, îi jucau muşchii gâtului. Apoi sângele îi năvăli în obraji, din palid cum era, se înroşi tot, până şi albul ochilor.

– Cine? Cum, când ai făcut asta? sărea de la o propoziţie la alta, nici nu ştia ce să întrebe.

Cu aceeaşi voce calmă şi apăsată, Varvara spuse mai departe:

– Ştiu, trebuia să-ţi fi spus mai iute că vreau să divorţez, m-am hotărât înainte de a o avea pe Crina, dar tot timpul au intervenit probleme, n-am avut zile de linişte, cu toată nebunia pe care o aduceai pe capul nostru zi de zi… Sunt deja sătulă de ceea ce trăim aici, nu-i viaţa pe care mi-o doresc; se arăta ea curajoasă şi indiferentă, dar făcea pe ea de frică.

Sile, brusc obosit şi înfrânt de o astfel de povară, se ridică fără vlagă: nevasta lui l-a înşelat, e clar ca bună ziua, nevasta lui nefericită vrea să plece de la el. Nu poate fi adevărat.

Fără să mai spună o vorbă, ieşi. Era întuneric. Noaptea de început de iunie era plină de miresme.

Spre miezul nopţii, Varvara auzi motorul Daciei, o ţineau parcată cu vreo cinci case mai jos, din cauza gropilor nu se putea veni până acasă. Sile ambală, apoi duruitul motorului se auzi tot mai departe şi omul ei plecă.

 

13

 

Vasile Ardelean a lipsit de acasă o săptămână.

– Nu mergem la Sângeorz să facem baie, mamă? întrebă Elena când se trezi sâmbătă dimineaţa.

– Nu mergem, draga mamii, tata a plecat şi nu s-a întors încă.

Dar nu s-a întors nici a doua, nici a treia zi, s-a întors abia sâmbăta următoare. Împovărat, tăcut, neguros şi nervos. Era mai bine să te fereşti de el.

A adus şase purceluşi şi toată sâmbăta, împreună cu bunicul, au construit o cocină în partea laterală a curţii.

– Sunt purcei de rasă. Îi creştem şi îi înmulţim, facem bani. Cresc mari şi graşi, au carnea fragedă, o să vindem şi porci adulţi, dar dacă ţinem scroafă şi fată, vindem şi purcei, se vând la nişte preţuri de rămâi mut, îi explica el bătrânului.

Varvara era cu sufletul la gură, se aştepta la scandal, la violenţă, se gândise că toată săptămâna trecută bărbatul ei, cu pilele pe care le avea, o fi încercat să afle cine-i bărbatul, l-o fi urmărit, o fi pus pe cineva să-l omoare, cine ştie? Dar nu aflase nimeni de relaţia lor, poate să fi bănuit ceva colegii, dar s-a stins orice bârfă înainte să apară fapte, pentru că s-a stins relaţia în sine. Sile n-are de unde să dea de urma amantului, dar degeaba raţiunea, Varvara era muncită de teamă. Imaginea lui Fritz hăituit, schingiuit, omorât nu-i da pace. Fie în vis, fie în gând, numai astfel de lucruri ocupau mintea Varvarei. Iar Sile tăcea. Asta nu era a bună.

Începu, deci, viaţa de iad. Tăceri alternând cu perioade de ceartă. Sile n-a mai adus vorba de discuţia aceea deloc, n-a mai întrebat-o cine e „bărbatul acela“, Varvara îşi închipuia că face cercetări pe ascuns, nu e el omul care să se lase. Sile, când venea acasă, se ocupa de fete, faţă de Elena deveni mai tolerant, mai drăguţ, îi aducea daruri. Da, parcă era un băieţoi de fetiţă, deşi firavă şi subţire, începeau să-i crească ţâţele, nu era normal să doarmă în aceeaşi cameră cu toţii. Dar ea se dezbrăca faţă de toţi din casă fără să realizeze că e domnişoară.

– Mă, Sile, îi cresc fie-ti flocii, îi spuse într-o zi bătrânul, staţi în aceeaşi cameră, ar trebui să facem o mutare, cumva, că văd că nici vorbă să te mai apuci de construit.

Era deja sătul şi bătrânul de atâta forfotă în curtea şi casa lui.

– Unde să ne mutăm? ridică Sile din umeri, nu merg treburile cum le-am gândit, şanţul ăsta de pe stradă a dat peste cap tot planul iniţial.

– Nu mai da vina pe şanţ, ce inginer eşti tu? Ţi-ai dat tu singur viaţa peste cap, iar amu familia ta trage ponoasele. N-au nici o vină fătuţele astea că tu sari de la o treabă la alta fără să duci nimica la capăt.

– Să le mutăm pe fete în camera din mijloc?, întrebă Sile. Că aia din capăt e încă plină de lucrurile noastre ţinute în cutii şi lăzi… n-avem unde le pune în altă parte.

Bunicului nu-i plăcea varianta, pentru că ele ar fi trebuit să treacă prin camera lui, iar copiii sunt copii, fete neastâmpărate, gălăgioase, i s-ar fi dus liniştea. Dar nici să stea toţi patru în camera din faţă nu era o soluţie, că fiul lui nu părea să rezolve ceva pentru familie.

Când s-a propus mutarea, Elena fu cea care sări ca arsă:

– În camera morţilor? Nu, nu mă duc sub nicio formă, acolo e plin de stafii. Mai bine dorm afară, dorm în bucătărie, pe hol, vă rog, nu mă puneţi acolo, se sperie Elena.

– Ce stafii? Ai înnebunit? o scutură Sile.

– Sunt stafii, tată, ce, tu nu le-ai văzut? De câte ori trec pe acolo, trec în fugă. Uită-te pe geam, seara, sunt nişte lumini albe, lăptoase, joacă în jurul laviţei. Am văzut-o şi pe Bunica-Ica, nu spune că tu n-ai văzut-o! o ţinea Elena pe-a ei.

După refuzul vehement al Elenei de a se muta în camera cu stafii, Varvara a fost tulburată de susţinerea fetei că o vede pe mama Ica.

– Spune-mi, cum o vezi şi cum ştii că e ea? Îi vezi chipul? a întrebat-o mai apoi.

– Nu i-l văd, răspunse Elena după un timp de gândire, că nu se vede nimic clar, dar ştiu că e ea. Tu n-o vezi? o întrebă pe mama. De ce n-avem voie în camera aia, nu pentru că acolo au fost morţii? se arătă nedumerită.

– Nu, eu nu văd pe nimeni acolo, răspunse mama. Dacă treci pe acolo şi o mai vezi pe mama Ica, spune-mi.

Mai nou, când nu era bunicul acasă, intra şi Varvara în camera aia. Draperiile erau întotdeauna lăsate; într-o penumbră plăcută, se aşeza pe laviţă şi asculta. Nu vedea, nu auzea nimic, dar simţea o mare pace. Moartea aduce pacea. Se trezi că se roagă implorând-o pe mama Ica s-o ajute să rabde. Că nu mai poate îndura. După câteva zile, se trezi că-i cere ceva terifiant:

– Mamă Ica, ia-l, că nu mai pot. Ia-l, că mă omoară cu zile. Sau şi mai bine, ia-mă pe mine.

După o vreme, într-o seară, numai ce o vede pe Elena alergând şi dând buzna în bucătărie, cu sufletul la gură. Noroc că era singură, bătând fasolea pentru cină.

– Mamă, a venit iară Bunica-Ica. Hai s-o vezi şi tu.

Fugiră împreună spre cameră. În uşă s-au oprit înfiorate. Să intre? Elena o văzuse de afară, reflectată în geam, aşa că nu avu curajul să intre. Varvara, circumspectă, crăpă uşa şi privi prin deschizătură: nu era nimeni, era linişte, draperia se mişca puţin, ca de un curent de vânt. N-a intrat nici ea, a închis uşa la loc.

– Eşti sigură că era ea? o întrebă pe Elena.

– Da, era ea. Şi mi-a spus că va muri. Dar nu ştiu cine.

– A spus ea asta? se înfioră iarăşi Varvara. I-ai auzit vocea?

– Da, aşa cred că a spus, veneau cuvintele ca dintr-un hău mare. Acuma nu sunt sigură-sigură, doar aşa cred, că dacă mă gândesc bine, e tot mai greu să cred c-a zis. Că nici nu ştiu despre cine vorbea.

Varvara n-a mai intrat în camera cu catafalc, era speriată de cerinţa ei îngrozitoare adresată mamei Ica, speriată de răspunsul dat fetei. Ce lucruri ciudate se întâmplă în casa asta.

 

*

 

Vasile Ardelean a fost găsit sub podul peste râul Mureş, podul cel mare, pe care trec trenurile. Era mort.

A fost un şoc în tot oraşul. Pentru că tot oraşul îl cunoştea pe Vasile Ardelean. Simpatic şi şarmant, glumind cu toţi cei întâlniţi, cunoscuţi şi necunoscuţi deopotrivă, fiul cel mic al lui badea Ardelean, căruţaşul cu cei mai frumoşi cai, fusese un adevărat personaj în oraş.

Mort? Găsit sub pod cu faţa frumoasă zdrelită de pietrele şi cimentul rămase de la construcţia podului. Avea răni pe şoldul şi pe omoplatul stâng. Cine l-a omorât? Cine să-i fi vrut răul? Exista un criminal în oraş? O fi psihopat? O fi crimă din pasiune? Sau din gelozie pentru banii lui?

Tot oraşul povestea cu înfiorare despre crima cu cadavrul găsit sub pod.

Ultima dată a fost văzut la crâşma din apropierea podului, dar nu era atât de beat încât să cadă, mai ales că balustrada era destul de înaltă. S-o fi încăierat cu cineva şi acela l-o fi dat peste margini? Imposibil, era simpatic, nu se certa de moarte. Aşa, ca între hoveri, da, că la băutură poţi fi mai iute, deşi toţi ştiau că Sile la băutură putea fi bun şi prost de darnic, îi puteai lua tot ce are dacă-l prindeai băut, dar putea fi şi violent, se lua de toţi fără motiv, dar nu se moare din asta.

În afară de anunţurile de condoleanţe, nu s-a scris nimic despre el în ziarele locale. Nu s-a clarificat misterul.

S-o fi deschis anchetă, au fost interogatorii ici şi colo, dar n-a durat mult. Destul de repede a trecut totul în ceaţă. Tăcere. Doar bârfele au mai rodit, aducând noutăţi, ca să hrănească poveştile pe la coafor, pe la piaţă, la coada de pâine şi lapte, în birourile primăriei, cancelariile şcolilor etc.

Mortul avea o plasă cu cartofi, apăruseră cartofii noi; aşa mort, încă o ţinea în mâna înţepenită, deşi plasa era spartă, şi câţiva, împrăştiaţi, se deshidratau la soare. Într-o hârtie erau împachetate trei prăjituri de la cofetărie. Acest amănunt a aprins alte poveşti: uite cum îşi iubea omul familia, fetele, uite, să mori cu plasa de cartofi în mână; să-ţi aştepţi tatăl acasă, dar să nu mai apuci să mănânci prăjiturile cumpărate…

 

Fragment din romanul în editare Să spui sau să nu spui