ICU CRĂCIUN, 35 DE ANI DE LA MOARTE

Corespondenţa lui Ion D. Sîrbu

Scrisorile către Deliu Petroiu – din volumul Iarna bolnavă de cancer. Un „roman epistolar“ gândit de Cornel Ungureanu. Scrisori către Deliu Petroiu, Mina şi Ion Maxim, Delia şi Ovidiu Cotruş (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1998) – au genericul Decolare întreruptă şi cuprind corespondenţa între 4 mai 1944 şi 18 decembrie 1988, trimisă din diferite locaţii: Petrila, Cluj, Petroşani, Craiova.

În 1944, este trimis pe front, în linia întâi (a stat 1038 de zile), unde cade prizonier la ruşi, dar reuşeşte să evadeze. Membru al Cercului Literar de la Sibiu, el era pentru Gary „singurul martor în viaţă al tinereţilor“ sale, ca un adevărat frate. Ştia „ce om se ascunde în el şi cunoştea şi posibilităţile de aur ale spiritului său“ şi că este unicul său prieten care nu îl va uita, mai cu seamă că, în 1963, Deliu a trecut pe la mama acestuia s-o consoleze (el fiind întemniţat). Formulele iniţiale de adresare se justifică: „Fericitule muritor“, „Dragul meu“, „Iubitule“, „Neuitatul meu amic“, „Frate Deliu Petroiu“, dar şi cele finale: „Cu tot binele“, „Să nu mă uiţi“, „Fratele tău“, „Al tău cu toată dragostea“, „Te sărută cu dragoste uitatul de tine“ etc.; ele demonstrează că între cei doi se legase o prietenie de nezdruncinat, constantă, în pofida vremurilor tulburi pe care le trăiau. Alteori, îl alintă cu apelative domestice: „Măgarule, cretinule, iubitule“, ori „Boule, Măgarule, Beţivule“, neuitând să adauge cu dragoste: „te iubesc totuşi cel mai mult dintre toţi“. În anii 1947-’48 se zbătea într-o sărăcie cruntă. Locuind la Petrila, nu îşi permite să călătorească mai des la Cluj sau Arad, se simte singur, este convins că ţara asta îl „ucide“, „climatul îl sufocă“, fiind „suprasaturat de absurd social şi revoltă“; este diagnosticat cu neurastenie depresivă, suferă de „insomnii, frică, mania persecuţiei“ şi internat la neurologie. De-abia în 15 septembrie 1949 îi scrie că a obţinut un post de asistent la profesorul Liviu Rusu (Facultatea de Filologie) şi altul de conferenţiar la Catedra de Istorie a Artei la Facultatea de Arte Plastice din Cluj, sperând că va primi o „leafă serioasă“. Pentru că a îndrăznit să-i ia apărarea lui Deliu, este dat afară din serviciu. Este scârbit de ceea ce i se întâmplă. În pofida greutăţilor materiale prin care trecea, în 16 octombrie 1952 îşi anunţă prietenul că lucrează la teza de doctorat şi că a scris „un op nou“, intitulat Umbra, care va fi… „o mare umbră a literaturii române“. Ştiindu-l şi pe el bolnav de aceeaşi boală („neurastenie depresivă“), îl invită la Cluj, asigurându-l că are „toate mijloacele ca în timp de o lună“ să-l redea vieţii, că îi va trimite şi bani şi nu va „duce lipsă de nimic“, ba îl îndeamnă să se înscrie şi el la doctorat. Are puterea să glumească; la unul dintre chiolhanuri a pus să se scrie deasupra mesei unde bea: „Nu mă deranjaţi. Sunt în întrecere cu Deliu Petroiu“, recunoscând că se considera „un simplu bufon al generaţiei sale“. În 16 septembrie 1957 este arestat şi închis, pierzând tot: serviciul, locuinţa, biblioteca în întregime, „toate fişele“, toate manuscrisele, haine, albituri etc. şi îşi începea „My Long Day’s Journey into Night“, din cauza piesei Sovrom-cărbune, apreciată tainic de Liviu Rusu, Lucian Blaga, Ion Breazu, Romulus Ladea, Eugen Todoran, I. Negoiţescu, dar, prudent, Blaga îl roagă s-o ardă „imediat“. Piesa a fost rescrisă după ieşirea din puşcăriile comuniste cu titlul Frunze care ard şi s-a jucat la Craiova, Petroşani, Petrila şi Lupeni, iar la televiziune, în 1977, sub o formă penibilă, fiind ciuntită de cenzori.

După ieşirea din detenţia comunistă, condamnat la 7 ani din care a executat 6, nu primeşte un serviciu pe măsura pregătirii sale. Considerându-se un „om întors din moarte“, a trebuit să înceapă viaţa de la zero. La început, a locuit la soră-sa, la Petroşani, unde a lucrat ca vagonetar la mină, iar după şase luni este trimis cu domiciliu obligatoriu la Craiova, unde nu a avut nici un prieten. Era „singur în lume, fără dragoste, fără prieteni apropiaţi, ca după un cumplit incendiu“. „Sunt un pic cauterizat pe linie afectivă, îi scria cu amărăciune, mă feresc de oameni, de pieţe, de zgomot, încerc, în singurătate şi linişte, să-mi refac condiţia umană“. Cu toate astea, este optimist. Deşi se simţea bătrân şi trist şi i s-a cuibărit moartea în inimă şi fiecare cuvânt îl durea, nu-şi pierde speranţa, muncea să uite, privea cerul, copiii şi se gândea că poate, „cine ştie, va veni o zi“ în care numele său să-l bucure şi să-i facă cinste.

După ce ruşii au părăsit România, „Totul semăna a lume care se naşte după un naufragiu“. Cerchiştii Victor Iancu, Eugen Todoran, Deliu Petroiu ajung, în 1966, profesori la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara. Vremurile se mai dezgheţaseră; Deliu Petroiu ţinea seminarii de istoria limbii, gramatică şi latină. Conform lui Cornel Ungureanu, deşi „Nu şi-a dat doctoratul, n-a publicat studii sau cărţi spectaculoase, Deliu a rămas profesorul fermecător, maestrul de ceremonii al artei plastice timişorene“, însă „într-o densă, nemeritată penumbră“, fără a fi atins „în vreun fel de voinţa de succes a celorlalţi“. Ca profesor de Istoria Artelor atât la Filologie, cât şi la Facultatea de Arte, Deliu nu a fost un dascăl tradiţional, „avea harul improvizaţiei pe teritoriul sensibilităţii“, punctează Ungureanu. Totuşi, Deliu Petroiu a fost cel care i-a înmânat lui Ungureanu „un plic mare de scrisori“ de-ale lui Gary către acesta, determinându-l să afirme: „Toată corespondenţa dintre cei doi este dominată de arta supravieţuirii“. Citindu-i Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, criticul şi-a dat seama de „potenţialul teribil al scriitorului“, demonstrat, în special, în romanul de sertar Adio, Europa!, publicat în 1991 şi, adăugăm noi, un scriitor original, inovator, cum se afirmase Arghezi în poezie.

În scrisoarea din 18 decembrie 1988, îl anunţa cu umorul său negru, nedezminţit, că „a fost operat (artistic) de un frumos şi cochet cancer în gât care fără să-l întrebe, ca un brav şi vesel barbar eliberator, s-a instalat pe vălul său palatin“, dar, zice el, „a trecut peste întreaga dramă, humorul i-a rămas intact“, acest „transcendent care doboară nu l-a obligat decât la o mică translaţie lexicală: în loc de metafizică, de acum voi folosi doar cuvântul metastază“.

Scrisorile către Mina şi Ion Maxim sunt aşezate în secţiunea Arca. Din această corespondenţă aflăm lucruri interesante despre geneza unor scrieri ale lui I.D. Sîrbu, inclusiv piesele de teatru, dar şi despre alţi autori. La Craiova, unde a fost exilat de autorităţile comuniste, se simţea „cumplit de singur“, „înşurubat în singurătate“. După moartea lui Ion Maxim, cel care făcuse 15 ani de temniţă comunistă, iată ce îi scria, în 15 decembrie 1982, văduvei acestuia: „Îmi imaginez singurătatea ta: crede-mă, simt cum se strâmtează cercul din jurul meu. Nu mai am la ce spera, la cine să mă uit în sus. Am pierdut tot, şi ţară, şi istorie, şi trecut, şi viitor. Doar Dumnezeu ne-a mai rămas: doar că nu ştiu pentru ce şi pentru cine să mă rog“. Cu toate că Ion Maxim nu a făcut parte dintre membrii Cercului Literar de la Sibiu, Ion D. Sîrbu îl considera ca aparţinând Cercului, despre care, la rândul său, Radu Stanca scria că gruparea lor a reuşit să fie o făclie de „regenerare, morală şi spirituală a vremurilor de mâine“, cum i se adresa lui Deliu, de la Sibiu, în 7 februarie 1947.

Cea de-a treia secţiune, intitulată Iarna, agonia şi moartea, cuprinde scrisori către Delia Cotruş, soţia lui Ovidiu, un alt „puşcăriaş de onoare“, fiindcă „nu toţi puşcăriaşii au fost de onoare“, nota Gary, din care aflăm alte lucruri interesante legate de opera şi viaţa sa; aceste scrisori sunt scrise între anii 1982 şi 1989. Ilustrul său profesor, Lucian Blaga, care îl considera cel mai bun student al său, a fost ajutat de Gary, cel cu inima nobilă şi generoasă, între anii 1946 şi 1955, filosoful şi poetul trăind din lăzile achiziţionate de acesta, până a primit banii pentru traducerea lui Faust. În 14 aprilie 1988, o îndemna să scrie „scrisori către bunul Dumnezeu“: „scrisori către umbrele care ne-au părăsit, scrie, pregătindu-şi prietenii de dincolo în vederea unei primiri călduroase“, lucru pe care Gary chiar l-a făcut.