EMIL HUREZEANU, EXERCIŢII DE EVOCARE

• Ştefan I. Neniţescu văzut de Marcel Iancu.

Foarte rar avem ocazia să descriem un meteorit nestins, dar în curs de uitare. Te miri cum de a nimerit între noi, şi, mai ales, de ce acest fenomen neobişnuit, care ne-a interpelat mereu indiferenţa prin pregnanţa existenţială, nu ne intrigă mereu, punându-ne pe gânduri, fără încetare. Este cazul unei personalităţi, apuse, dar prezente prin unda luminoasă a posterităţii sale, oricât de încifrată, secretă sau ignorată. Dar se va vedea, sper, citind aceste rânduri, cât de necesară ne este ea.

Ştefan I. Neniţescu, (1897-1979) este numele acestei vieţi. Se naşte în familia unor intelectuali, oameni politici şi generoşi patrioţi. Tatăl său, avocat şi poet, este autorul faimosului Pui de lei, un imn peren închinat jertfei patriotice. Fiul face studii la Liceul Lazăr din Bucureşti, iar în anul IV devine elevul Liceului francez din Berlin, creat de Frederic cel Mare, în folosul protestanţilor francezi izgoniţi după revocarea Edictului de la Nantes. Deseori, în plimbările mele pe malul Spree-ii, în anii din urmă, în dreptul noilor edificii ale Bundestagului, colţ cu Wilhelmstrasse, citeam placa ce indică locul acestui liceu istoric, de mult trecut în nefiinţă, acolo, cu elevii lui cu tot. Înţelegeam parcă, mai bine, că profunda tristeţe a textului Gaudeamus Igitur ţine cont de o prea nedreaptă dispariţie a tinereţii şi a topilor ei, umbrindu-le celebrarea fulgurantă.

Neniţescu va face studii de filosofie la Roma, la Universitatea Sapienza, unde predau Giovanni Gentile şi Benedetto Croce. Va traduce estetica celui din urmă. O jumătate de veac mai târziu, i-au luat urma, pentru studii strălucite, umaniste şi de istoria artei, Victor Ieronim Stoichiţă şi Marian Papahagi, ultimul, mentor şi prieten la Echinoxul clujean. Unul dintre puţinele avantaje ale înaintării în vârstă, recunosc, este cuprinderea întregului segment de dreapta care ne uneşte sau ne desparte de trecut şi finişul inevitabil.

Întors la Bucureşti, Ştefan Neniţescu îşi ia doctoratul cu teza Istoria artei ca filosofie a istoriei, care-i va deschide calea spre o carieră de eminent critic de artă. Este admis în Ministerul de Externe, în 1930, cu sentimentul „unuia care intră pe viaţă într-un ordin monastic. O făcea nu pentru prestigiu şi carieră, ci pentru simplă servire“. (Emil Marinescu, 1995).

Va fi trei ani consilier de legaţie la Haga, unde se judeca pe-atunci „procesul optanţilor“ – un faimos contencios postbelic româno-ungar, sub arbitrajul puterilor europene. Îi întâlneşte la Haga pe miniştrii de externe ai marilor puteri europene, dar mai ales se va alătura trup şi suflet ambasadorului român la Londra, pe-atunci, ministrului de Externe de mai târziu, Nicolae Titulescu. A fost un apropiat al marelui diplomat, pe care l-a sfătuit şi slujit dezinteresat, până la capăt. Este unul dintre cei trei oameni de cultură proeminenţi care-şi încep atunci cariera în serviciul diplomatic, alături de Lucian Blaga, la Viena, şi Oscar Walter Cisek, la Praga.

Publică volume de poezii şi critică de artă, imediat remarcate de marii critici ai vremii, începând cu E. Lovinescu. Între 1936 şi 1940 ţine cursuri de filosofie la Universitatea din Bucureşti. Un spirit renascentist, vorbeşte franceza, italiana, spaniola, germana, engleza, portugheza, neerlandeza. Se familiarizează din tinereţe cu latina şi greaca. Traduce din şi scrie în aceste limbi, în cultura şi etosul cărora se va adânci necontenit.

Între 1941 şi 1945, dar nu în calitate oficială, pentru că părăsise Externele după demiterea lui Titulescu, în 1938, ca protest împotriva instaurării dictaturii regale, trimis de Iuliu Maniu, va fi unul dintre emisarii partidelor democrate româneşti care se opuneau alianţei României cu Germania nazistă. Vocea îi este auzită şi pe undele BBC Londra, acolo unde Benes sau Masaryk erau la rându-le invitaţi. Un fost coleg de la Radio Europa Liberă din anii ’80, dr. Liviu Cristea, tânăr stagiar la BBC în timpul războiului, îmi povestea la München de consistenţa şi curajul intervenţiilor lui Neniţescu, la microfonul celebrului post de radio.

• Nicolae Titulescu în 1937, cu dedicaţie pentru Ştefan Neniţescu.

Sesizează între primii pericolele mortale ale alianţei Hitler-Stalin şi apoi presimte cum va arăta configuraţia postbelică pentru România, sortită dictaturii sovietice, cu acuitatea profetică doar a unui Grigore Gafencu, fost ministru de Externe, după Titulescu, refugiat el însuşi, cu misiuni, la Geneva, după 1941.

Citind cu acribie documentele Tratatului de la Versailles, după Primul Război Mondial, privitoare la graniţele naţionale, îi va convinge cu argumente raţionale, juridice şi istorice pe oficialii francezi să susţină solicitările României de a reintra în posesia Ardealului de nord, după Al Doilea Război Mondial. I se va propune un post important la Quais d’Orsay, de către ministrul Georges Bidault, după 1945.

Se întoarce însă acasă, acolo unde îşi vedea neterminată misiunea. Este arestat în 1949, acuzat de complot împotriva Guvernului, şi va sta în închisorile comuniste până în 1964. 15 ani de detenţie politică nemiloasă. Fiinţa sa spirituală, morală şi profund religioasă, se convertise la catolicism, rămânând însă un profund cunoscător şi afin al Bisericii ortodoxe, îl va ajuta să supravieţuiască. Dar îmbogăţit de traversarea Infernului.

Profesorul clujean Nicolae Mărgineanu, unul dintre cei mai reputaţi sociologi români şi europeni interbelici, cu studii strălucite în marile universităţi americane, contemporanul lui Neniţescu, el însuşi ispăşind pe nedrept 17 ani de închisoare politică, îşi va evoca congenerul în memoriile publicate în l991. Deţinuţii de la Aiud, 156 la număr, făcuseră greva foamei, ca protest împotriva condiţiilor inumane de încarcerare. Numele lor fusese aflat şi rostit la Radio Londra. Autorităţile intră în derută, iau măsuri de reparaţii, dar şi de represiune, delegându-l la penitenciar pe ministrul adjunct de Interne.

„Între primii care au fost scoşi în anchetă a fost Ştefan Neniţescu, docent în estetică la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, un om plăpând şi bolnăvicios, care a suferit încă din copilărie de tuberculoză la şira spinării. Doctor în filosofie a fost şi tatăl său. Dar ca ofiţer de rezervă a luptat vitejeşte în Războiul de Independenţă din l877, distins fiind cu cele mai înalte decoraţii. De tuberculoză suferise şi el, iar pe unicul său fiu l-a crescut în acelaşi spirit de vitejie, pe măsura poeziei sale Pui de lei, pe care au cântat-o soldaţii noştri din Primul şi cel de-Al Doilea Război Mondial.“

„Pentru ce aţi făcut greva foamei?“, a întrebat ministrul pe profesorul Neniţescu.

„Pentru a se respecta şi pentru noi dreptul la o scrisoare, măcar o dată la an“, a răspuns el. „Trădătorii de neam nu au acest drept“, a replicat ministrul brutal. „Trădători noi, domnule ministru, care cântăm în inimile noastre Deşteaptă-te române, sau Dumneavoastră care cântaţi O Moscova, o patrie!“, a răspuns Neniţescu, cu demnitate şi curaj, deoarece chiar în acea clipă o companie de soldaţi pleca la instrucţie în cadenţa acestui cântec, străin de neamul nostru. „Mai eşti şi obraznic“, a replicat ministrul, sărind de la birou ca să-l lovească“ (Nicolae Mărgineanu, Amfiteatre şi închisori, Editura Dacia, 1991).

După ieşirea din penitenciar, Ştefan Neniţescu a redactat numeroase lucrări poetice şi filosofice. În manuscris au rămas Tabor şi Ghetsemani, o sinteză de teologie latină şi bizantină, mai multe volume de poezie, inclusiv 410 sonete scrise în închisoare, câteva monografii dedicate artiştilor plastici români.

În 1973, va fi publicată o antologie de poezie, prefaţată de Al. Philippide, iar în l983, postum, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică publică un prim volum din Teoria criticii – extras din opera sa de tinereţe Istoria artei ca filosofie a istoriei.

Ştefan Neniţescu va locui până la moarte în casa părintească din Maria Rosetti, nr. 4, un loc legendar pentru atâţia prieteni şi cunoscuţi, poeţi, filosofi, artişti plastici, critici de artă care aveau să-i treacă pragul: Ion şi Mariana Murnu, Octav Onicescu, Dinu Pillat, Henri Catargi, generalul Filitti, Miliţa Pătraşcu, Theodora Popp, Adina Nanu, Nicolae Steinhardt, Nicolae Mavrocordat, Camil Demetrescu, Edgar Papu, Mihai Nasta, Mihai Şora, Alexandru Paleologu şi Părintele Galeriu, care, în dialoguri vii, îl iscodeau cu întrebări şi nelămuriri pe cele mai felurite teme ce-i interesau pe toţi, filosofie, artă, poezie, muzică şi mai ales teologie. („Între tăcere şi cuvânt“, prefaţă de Emil Marinescu la Exerciţii de tăcere, Fundaţia Ştefan Neniţescu, Paideia, 1995).

Din aceeaşi perioadă, de tardivă şi atât de binemerită cvasinormalitate postcarcerală, datează şi evocarea Monicăi Pillat, poetă şi traducătoare, nepoata poetului Ion Pillat. Tatăl ei, prozatorul Dinu Pillat a fost încarcerat alături de Ştefan Neniţescu:

„Pe la jumătatea anilor ’60, la puţină vreme după întoarcerea din închisoare, tata m-a luat într-o seară cu el în vizită la Ştefan Neniţescu, bătrânul prieten al părintelui său, venit şi el de curând acasă, după 15 ani de detenţie. Din strada care trecea pe lângă Schitul Dârvari, unde ne-am oprit să aprindem lumânări, am intrat pe strada Maria Rosetti, am mers înainte până la nr. 4, având în dreapta luminişul grădinii de la casa alăturată.

În mica verandă şi-a făcut apariţia un domn înalt şi foarte slab, adus de spate, cu părul alb-cenuşiu şi glasul murmurat. Cu un zâmbet discret şi gesturi delicate, ne-a condus într-o odaie înaltă, cu mobile de culoare închisă, având pe pereţi stampe japoneze şi broderii tătăreşti în nuanţe ruginii. Pe latura dinăuntru a uşii camerei erau scrise cu creta numerele versetelor din Biblie care se citeau la slujba din acea zi. Pe zidul dintre ferestrele prin care se întrezărea dantela de frunze a copacului din curte, era întinsă o mătase roşie, având prins la capătul de sus un crucifix, făcut de Miliţa Pătraşcu. În partea de jos, unde se termina mătasea, era aşezată o pernă de aceeaşi culoare. Văzându-mi uimirea în faţa spectaculoasei alcătuiri, domnul Ştefan Neniţescu m-a lămurit ca în locul acela el se ruga lui Iisus, la începutul fiecărei dimineţi şi la sfârşitul serii. Trecuse la catolicism în închisoare, sub înrâurirea Monseniorului Vladimir Ghica, pe care îl cunoscuse acolo.

Nu pot să uit agerimea şi seninătatea ochilor săi alunii de după ochelarii uşor aburiţi, baletul mâinilor lungi şi subţiri acompaniindu-i cuvintele şoptite, graţia cu care lua din bibliotecă o carte pentru a mi-o arăta anume, amplitudinea minţii sale atotştiutoare. (…)

L-am rugat odată să-mi spună cum e în Paradis. M-a privit adânc şi mi-a răspuns cu gravitate că paradisul, ca şi infernul, nu sunt locuri, ci stări de spirit care ne reflectă apropierea sau îndepărtarea de Dumnezeu. Pe când îmi vorbea, prin odaie îmi părea că adie raiul.“

Am extras aceste rânduri din amintirile Monicăi Pillat, consemnate în relatarea postului de radio Europa Liberă, din 1 aprilie 2020, semnată de Dora Vulcan, şi intitulată „Casa criticului Ştefan Neniţescu, deţinut 15 ani în închisorile comuniste, demolată“.

Interesant, mesajul alarmat anunţând şi denunţând această fărădelege este semnat de Nicuşor Dan, fost ONG-ist, actualmente Primar al Bucureştiului:

„Situaţia este dramatică şi oamenii se mobilizează ca să ajute, într-o luptă contra cronometru. În acest timp, speculatorii imobiliari îşi continuă netulburaţi acţiunile. În aceste zile se demolează clădirea din strada Maria Rosetti, nr. 4. Vor rămâne doi pereţi, au fost distruse sobele, structurile, lustrele. Clădirea a fost construită în 1903 şi a fost locuinţa lui Ştefan Neniţescu, unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici de artă români. A fost condamnat pe viaţă de regimul comunist (1949) şi a fost eliberat de-abia în 1964“, scria Nicuşor Dan pe pagina sa de Facebook.

După 1990, în seria relativ disparată şi zgârcită a recuperărilor din opera lui Ştefan Neniţescu, înregistrăm însă neapărat lansarea la sediul ICR, din Aleea Alexandru, nr. 38, în seara zilei de 14 octombrie 2009, a volumului antologic Scrieri de istoria artei şi de critică plastică, de către Adina Nanu, Ioana Vlasiu şi Pavel Şuşară. Volumul, reunind articole interbelice, dar şi publicate după eliberarea din închisoare, a fost îngrijit de Adina Nanu, cu o postfaţă de Florica Cruceru.

„Recitite în prezent, scrie Adina Nanu, ele oferă o mare surpriză: în comparaţie cu comentariile conjuncturale sau aprecierile călduţe, învelite în exprimări absconse şi sofisticate, la care se reduce în general critica de artă actuală, tabletele semnate de Ştefan Neniţescu par mici eseuri conţinând fiecare poanta sa proprie, datorită scăpărării gândului viu şi sensibilităţii acute.“

În ultima secvenţă a acestui şir de evocări, unele cunoscute, altele regăsite, există şi una proaspătă, inedită. În vara anului 2024, l-am întâlnit în mai multe rânduri, la Sibiu, pe prietenul Andrei Pleşu, el însuşi un dăruit critic şi istoric de artă, important eseist, dar şi fost şef al diplomaţiei româneşti într-o perioadă de mari încercări, dar şi de prime reuşite prooccidentale, între l998 şi 2000. L-am întrebat, ştiindu-i expertiza şi extraordinara putere de recompunere şi rememorare empatică, ironică, autoironică, dacă-şi mai aminteşte de Ştefan Neniţescu, despre a cărui critică de artă publicase în l979, un eseu substanţial în Studii şi cercetări de istoria artei, seria artă plastică, Editura Academiei RSR. Acest eseu a fost reluat în volumul Ochiul şi lucrurile, Humanitas, 2023.

Andrei a stat foarte puţin pe gânduri şi, cu bonomia sa persuasivă, mi-a vorbit despre vizitele la Ştefan Neniţescu, în anii ’70, în locuinţa din Maria Rosetti, nr. 4.

Cuvintele sale alcătuiau un portret de personaj fantast, mistic, dar şi lucid, foarte responsabil, de tulburătoare carismă, fără urmă de retorică vindicativă, posibilă şi chiar îndreptăţită, în definitiv. Doar seninătatea, suveranitatea imperturbabilă a destinului împlinit.

Cartea de faţă, Despre zvonuri şi taină este continuarea acestui destin misterios, copleşitor, în linia unui expresionism religios rarisim în literatura română. E nevoie de multe chei, de răbdare, ştiinţă şi adâncă inspiraţie cultural-religioasă ca să-i pătrunzi tainele şi chiar zvonul.

Mă bazez însă pe cititorii acestei cărţi. Îi rămân recunoscător domnului Emil Marinescu, distinsului matematician şi om de cultură româno-francez, care şi-a dedicat ultimii ani aducerii la lumină a operei lui Ştefan Neniţescu, cu devotament şi vrednicie. Dl Emil Marinescu mi-a acordat privilegiul nemeritat să scriu aceste rânduri în faţa ultimului opus inedit al lui Ştefan Neniţescu ce vede acum lumina tiparului. Modest poet şi diplomat eu însumi, am avut cumva sentimentul că dincolo de jocul dragostei şi al întâmplării care face ca autorii să-şi găsească mereu cititorii potriviţi, există întâlniri şi datorii cărora nu li te poţi vreodată sustrage. Una dintre ele este cea a admiraţiei şi profundului respect, traduse în neuitare, pentru destinul excepţional al acestui complet şi desăvârşit compatriot: Ştefan. I. Neniţescu.

Viena, august 2024