DAN GULEA, CĂLINESCIADA

125 ani de la naştere

Oana Soare, coordonatoarea ediţiei Mircea Eliade (proză şi publicistică), aflată în lucru sub egida Institutului „G. Călinescu“, autoarea monografiei Petru Dumitriu, a studiului Ceilalţi moderni, Antimodernii. Cazul românesc (2017), editează acum „istoria esenţială a literaturii române“, cu o „Addenda“, în care sunt incluse cele două studii fundamentale de teorie a literaturii: Tehnica criticei şi a istoriei literare şi Istoria literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică (titlu cules în carte, inclusiv la cuprins, fără atributul „literară“).

Este prima ediţie a Compendiului după cea din 1968, a patra în ordine cronologică (după cele de autor din 1945 şi 1946), survenind într-un climat în care valoarea estetică este în general contestată, în numele unor teorii pseudoalternative, precum absolutismul studiilor cantitative. Acesta este, de altminteri, zgomotul care a însoţit istoriile lui Călinescu, de la cea mare, din 1941 (din al cărei dosar de receptare, deschis pentru prima dată de Nicolae Mecu, ne sunt oferite câteva mostre în notele de subsol), la ediţiile imediat postbelice ale Compendiului, cu unele reverberaţii până în 1948-1949, incluzând deopotrivă şi celelalte reeditări.

Se poate reconstitui o atmosferă din amplele referinţe critice, la ediţiile antume, când scriu, în acel climat de relativă libertate imediat după război, Adrian Marino şi Al. Piru, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, tânărul Ion Negoiţescu, sperând în restaurarea definitivă a criteriului estetic, grav viciat de condiţiile războiului – chiar Al. Piru spune, cu accente polemice, că Istoria literaturii române este „definitivă“; iar truculenţa criticului nu se va opri aici – în finalul postfeţei de la ediţia din 1968 merge spre o comparaţie G. Călinescu/ Beethoven.

Mult mai încărcat din punct de vedere simbolic este dosarul receptării de la ediţia a treia; 1968 era un an de aparentă liberalizare, sub controlul nesmintit al partidului unic, un an ce făcea parte dintr-o scurtă paranteză care venea după ani dificili pentru estetica lui G. Călinescu, „dincolo de regulile jocului“ – pentru a relua titlul amplei cercetări semnate de Ruxandra Câmpeanu (2022), despre unele „trepte şi limite ale compromisului intelectual în perioada 1948-1964“. Sunt selectaţi aici, în epoca postproletcultistă, din nou, Adrian Marino, care vorbeşte despre „prima evaluare consecvent estetică a întregii noastre literaturi“, într-un moment dificil pentru autorul Vieţii lui Al. Macedonski, când abia revenise în literele noastre după ani de închisoare şi recluziune; tânărul Nicolae Manolescu, purtătorul de cuvânt al noii generaţii în critică (şi cel mai strălucit călinescian), caracterizează Istoria literaturii române drept „o carte înălţată pe o judecată a valorilor limpede şi directă“; fostul critic dogmatic Ov. S. Crohmălniceanu, care se afla în procesul de schimbare a profilului său critic, lucrând la sinteza Literatura română între cele două războaie mondiale, face o comparaţie ce va deveni un loc comun al criticii, între G. Călinescu şi personajul său, arhitectul Ioanide, expresie a „geniului călinescian“.

Notele editoarei lămuresc unele chestiuni de receptare, de contextualizare, care nu puteau fi spuse, evident, în 1968: campania de defăimare pe care a dus-o Ion Vitner la adresa autorului Istoriei, campania de defăimare a lui Liviu Rebreanu din presa de până în 1948, observaţiile de nuanţă despre o „îndârjită polemică indirectă“ la capitolul „Gherea“, cauzată de valorizările recurente ale criticului „cu simpatii socialiste“. Şi nici pentru receptarea lovinesciană a lui Caragiale nu era un prilej tocmai potrivit; în fond, E. Lovinescu abia începea să fie reeditat şi analizat, exact în 1968 apărând antologia lui Negoiţescu, prima apariţie postbelică a textelor de critică.

Alteori, Compendiul este completat cu pasaje din Istoria literaturii române de la origini până în prezent: la Goga, unde o notă de subsol insistă asupra descrierii satului poetului şi, în special, capitolul despre „Specificul naţional“, reluat în final cvasiintegral, pentru că are un „statut special“, al unui proiect, în linii mari, „de a defini o naţiune prin literatura ei“; o alegere curioasă este acest tip de completare, pentru că, de pildă, există chiar un capitol al „Teoriei specificului naţional“ în Istoria literaturii române, care inventariază mişcarea narodnicistă de la Viaţa românească de la începutul secolului trecut – dezambiguizarea ar fi fost poate necesară.

Prefaţa, alături de notele de subsol, are ocazia să evalueze, să constate ce judecăţi de valoare ale lui G. Călinescu s-au verificat de-a lungul timpului; se adună, astfel, note bibliografice la receptarea lui Slavici (Nicolae Manolescu, Mircea Zaciu, Magdalena Popescu), se insistă asupra cecităţii criticii interbelice în perceperea valorii lui Bacovia şi se precizează atitudinea tezistă a lui Călinescu în dezbaterea despre roman, modalizându-se concepte precum proustianismul lui Camil Petrescu.

Există şi unele „breşe“ în această dimensiune didactică a literaturii, de pildă în cazul „catolicismului Şcolii Ardelene“, care este o denumire şubredă pentru greco-catolicismul unei anumite dimensiuni din mişcarea ardeleană; tot aici, încadrarea „la romantici“ a lui Mihail Cruceanu – o confuzie de nume cu minorul Mihail Cuciurean; simbolistul Cruceanu, cunoscut pentru memoriile sale, poemele şi, poate, şi longevitatea sa centenară nu este totuşi din aceeaşi generaţie precum Cârlova sau Eliade-Rădulescu; în această situaţie, cuprinsul volumului face dreptate, utilizând numele corect.

„Prima istorie cu adevărat estetică“ a literaturii române a reformulat o serie de perspective, de la epoca veche şi lectura valorică a ei, la utilizarea termenului de „clasic“: Oana Soare insistă asupra unor linii de forţă ale istoriei noastre literare, stabilite de Călinescu. O discuţie ar comporta statutul marilor clasici, unde editoarea explică efortul criticului de a-i integra aici şi pe Caragiale, şi pe Slavici (alături de Eminescu şi de Creangă), dând impresia că patternul pentru a doua jumătate a secolului trecut ar fi fost stabilit de Istoria literaturii române; totuşi, există discuţii în critica de astăzi care analizează din nou locul lui Slavici, „prozatorul Junimii“ (cum îl numeşte, de pildă, Mihai Zamfir) – iar nu un „mare clasic“.

O idee de asemenea atribuită lui G. Căli­nescu este cea a tradiţionalismului ca faţă a modernismului, în încercarea de a justifica faimosul capitol „Tradiţionaliştii“, cu Voronca sau Fundoianu alături de Gyr, în încercarea de a justifica eclectismul din „Dadaişti, suprarealişti, hermetici“ (cu Tzara, Urmuz şi Ion Barbu, Ion Vinea), în încercarea de a delimita locul lui Blaga între „ortodoxiştii“ Crainic sau Sterian.

Dacă radarul călinescian nu mai funcţionează acurat în imediata contemporaneitate, după cum se vede din exemplele de mai sus (de care vorbea şi Al. Piru la reeditarea Istoriei mari), rămâne totuşi o anumită putere de caracterizare a grupurilor, de felul „modernişti“ sau „ortodoxişti“, care structurează literatura noastră şi dezbaterea culturală – un binom activat şi în clivajul postdecembrist; astfel, precizarea antiortodoxistă din manifestul revistei Observator cultural (29 februarie 2000) a fost un punct considerabil de atacuri şi proteste din partea conservatoare a câmpului nostru cultural; capitolul „Moderniştii“ fixează, de asemenea, un concept al literaturii noastre – chiar dacă autorii modernismului sunt disipaţi, chemaţi adesea să ilustreze alte capitole („Simboliştii“, „Romancierii“).

Mai mult decât celelalte apariţii din seria de autor G. Călinescu de la Cartex 2000, Enigma Otiliei. Cartea nunţii. Viaţa lui Mihai Eminescu, noua ediţie din Compendiu şi aparatul ei critic, concepută sub forma unei ediţii de popularizare, are meritul de a atrage atenţia asupra felului în care au traversat timpul conceptele şi ierarhiile călinesciene, precum şi asupra descendenţei critice.