CRISTIAN VASILE, IRINA MAVRODIN – TRADUCĂTOR ŞI PROFESOR

Când vine vorba despre rememorările de după 1989 ale condiţiei scriitorului/traducătorului sub comunism, poate mai degrabă ne vin în minte scrierile datorate doamnelor Antoaneta Ralian şi Micaela Ghiţescu. Mai puţin ne-am gândi la Irina Mavrodin (1929-2012), profesor de limba şi literatura franceză, poetă, eseistă, teoreticiană a literaturii şi, mai ales, traducătoare etc. O carte omagială apărută în 2022 ne aduce în atenţie însă un set consistent de mărturii (de „retroscopii biografice“ semnate de Irina Mavrodin) – Poetica amintirilor. Irina Mavrodin, un portret fragmentat, volum coordonat de Alina Ioniţă, Anne-Marie Codrescu şi Patricia Apostol, Editura Cartex, Bucureşti, 2022, 349 p. Volume omagiale au mai apărut – Mélanges offerts à Irina Mavrodin, ed. Mircea Ardeleanu, Éditions Universitaires, Sibiu, 2010 – însă ele au avut o circulaţie mai restrânsă.

Cartea are un caracter compozit: inserturi autobiografice ale Irinei Mavrodin, însoţite de comentariile editoarelor, mărturii despre scriitoare, datorate celor care au cunoscut-o (foşti studenţi, doctoranzi, discipoli, colaboratori ş.a.), poeme eminesciene în traducere inedită, precum şi traduceri din opera poetică a celei omagiate. De multe ori, Irina Mavrodin apare în volum în ipostaze inedite chiar şi pentru cei care credeau că o ştiu. Volumul acoperă mai multe laturi ale personalităţii Irinei Mavrodin, ţinând de viaţă spirituală, carieră profesională şi dimensiune umană.

Cu riscul de a o nedreptăţi pe scriitoare şi eseistă, voi vorbi aici mai mult despre traducătoare. Cum se ştie, Irina Mavrodin a realizat traduceri însemnate din operele a peste 45 de scriitori majori, între care nu mai puţin de 11 volume din opera lui Marcel Proust, cinci de Albert Camus, câte patru de Gustave Flaubert şi Gaston Bachelard, câte două din operele lui André Gide, Stendhal, Beckett, Cioran şi Eliade. Se trece un pic cu vederea faptul că Irina Mavrodin nu a tradus doar beletristică/eseistică franceză sau lucrări de istoria artei, ci şi cărţi esenţiale de istorie, opuri care au rămas timp de decenii în bibliografiile universitare din România, îndeosebi din zona facultăţilor de ştiinţe socioumane. Aici mă refer în primul rând la sinteza cu totul deosebită, intitulată Civilizaţia Europei în secolul Luminilor, vol. 1-2, de Pierre Chaunu, tipărită în 1986 la Editura Meridiane în celebra Serie Biblioteca de artă (colecţia Arte şi civilizaţii). Nu doar că a tradus-o, dar a scris şi prefaţa, un cuvânt-înainte în care prima frază era despre raportarea istoricului francez la conceptul de libertate, o definire în răspăr cu conceptualizarea oficială comunistă din ultimul deceniu de regim Ceauşescu. Cu riscul de a greşi, de a contrazice perspectiva editorilor, cred că, mai mult decât lirica mavrodiniană (p. 10), opera de traducător a servit într-o manieră vădită cauza „supravieţuirii/rezistenţei prin cultură“.

Nici maladia ei greu de tratat, descoperită încă din anii de liceu şi care o marchează pentru toată viaţa, nici dosarul politic „necorespunzător“, „nesănătos“, nu o împiedică pe Irina Mavrodin să ajungă studentă la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, departament pe care l-a urmat între 1950 şi 1954. S-a aflat într-o companie selectă, căci mulţi dintre colegii săi s-au afirmat încă din studenţie şi au devenit nume importante ale culturii autohtone (ca traducători, scriitori reputaţi, editori): Matei Călinescu, Florin Chiriţescu, Dan Duţescu, Dan Grigorescu, Modest Morariu, Mircea Ivănescu, Maria Nae (Carpov), Valeriu Râpeanu, Nichita Stănescu, Petre Stoica (pp. 7 şi 123). Atmosfera din epocă a fost totuşi una apăsătoare, deoarece stagiul universitar s-a derulat în plin jdanovism/stalinism integral, în epoca de consolidare a realismului socialist, cu demascările şi epurările de rigoare, inclusiv din rândurile studenţilor. Spre exemplu, Maria Carpov, prinsă în servietă cu un volum de Baudelaire – Florile răului – a riscat sancţiuni drastice venite pe linie de UTM. Studenţii de la Franceză nu prea au la dispoziţie bibliografie de calitate, ci mai mult cursuri copiate după cele sovietice sau Femmes Soviétiques şi L’Humanité (p. 125). Aşa că sunt constrânşi la soluţii alternative: unii merg la Biblioteca Institutului Român pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea, alţii îşi procură cărţi/ediţii occidentale pe diverse căi şi, cu generozitate, le împrumută prietenilor şi colegilor de an universitar.

La un an de la moartea lui Stalin, deşi regimul politic rămânea unul dictatorial şi serviciile de cadre păreau atotputernice, criteriile de cooptare în rândurile corpului didactic universitar au cunoscut o firavă relaxare, inclusiv datorită hotărârii profesorilor Ion Brăescu şi Theodosia Ioachimescu-Graur de a aduce ca preparatori la Catedra de Limbă şi Literatură Franceză tineri merituoşi: „sub raport politic eram ultima persoană care trebuia oprită la Catedra, sub raport de competenţă profesională eram prima (eram şefă de promoţie)“ (p. 32). Într-adevăr, avea un dosar politic prost – tatăl ei (profesor de franceză) fusese arestat şi trimis la Canal. Faptul că Irina Mavrodin a răzbit până la urmă este cu atât mai demn de semnalat; ea a avut puterea cu totul specială de a trece peste maladii şi piedici politice, însoţite de întrebări existenţiale – „de ce trebuie să mor când este atâta viaţă în jurul meu?“ (p. 28).

Aş spune că Irina Mavrodin a adoptat în toate domeniile culturale în care a activat – în câmpul traducerilor, al poeziei, dar şi la Catedră – politica eficientă, pragmatică, a paşilor mărunţi, dar cu efecte de durată, palpabile. Unul dintre obiective a fost „să restitui literaturii franceze din secolul XX ceea ce i se luase cu atâta incredibilă prostie“ (p. 36). Observăm aici o perspectivă diferită de cea politologică, istoriografică: comunismul, cu angrenajul său cenzorial, nu apare atât ca un totalitarism, ci ca o formă de prostie. Confruntată cu oferte tentante, vizând traducerea unor mari autori, nu întotdeauna dezirabili din punct de vedere oficial, Irina Mavrodin are sentimentul că opune unei negativităţi ideologice „gestul meu pozitiv, de propagare a valorilor culturale universale şi eterne. Era mai curând o ieşire în arenă decât o fugă din realitate“ (p. 41). Ceva mai încolo, scriitoarea face o altă precizare care merge în aceeaşi direcţie: „am încercat să mă opun rupturii culturale între Est şi Vest, între o Românie comunistă şi România dintre cele două războaie“ (p. 47).

Treptat, ca profesor, introduce în programa universitară autori puşi anterior sub obroc, neglijaţi sau prea recenţi pentru a fi receptaţi la adevărata valoare (Marcel Proust, Maurice Blanchot ş.a.). Pe mulţi îi va şi traduce la cele mai importante edituri româneşti (Univers, Meridiane). Volumul vorbeşte în plan secund despre sistemul superior de învăţământ, oferind o perspectivă şi în privinţa momentului 1985 la Catedra de Limbă şi Literatură Franceză de la Bucureşti, aşa cum s-a răsfrânt el asupra biografiei Irinei Mavrodin. Într-o evocare, Constantin Zaharia scrie că în 1985 „fusese pusă în situaţia de a ieşi la pensie înainte de termen. (…) Irina Mavrodin ceruse să fie promovată pe un post de conferenţiar, după ce, ani de-a rândul, fusese lector. Era, desigur, îndreptăţită să solicite o promovare: era profesorul cu o listă de publicaţii impresionantă, cea mai bogată din întreaga catedră de Franceză. Răspunsul a fost un nu grosolan şi definitiv, căci şefilor de atunci, bine înfipţi în ierarhia de partid şi cu influenţă în decizie, nu le convenea să promoveze profesionişti ireproşabili, fără carieră politică pe linie de partid“ (p. 148). Irina Mavrodin a pierdut atunci lupta cu aceste cadre didactice fără orizont de cercetare, complici cumva cu ierarhiile politice. Totuşi, cu perseverenţă, a continuat să traducă, să publice beletristică, eseistică, iar după 1989 a putut forma şi o şcoală, îndeosebi datorită calităţii de îndrumător de doctorate.