NICOLAE COANDE, GEORGE BANU ÎN TREI CĂRŢI. POSTUME.
George Banu… la plecare (Ed. Tracus Arte, 2024),
carte de doliu realizată de Matei Vişniec şi Ioan Cristescu.
George Banu a plecat dintre noi la 79 de ani, în 2023. La 79 de ani a plecat şi Ion Caramitru (cu un an şi jumătate mai devreme). Revista Teatrului Naţional Craiova, „SpectActor“, i-a dedicat un număr omagial postum lui George, o parte dintre articolele apărute aici, semnate de Yun-Cheol Kim, Michel Vais, Michael Dobson, John Elsom, Ian Herbert, Maria Shevtsova, Doina Papp, Mihai Măniuţiu, Emil Boroghină, Ioan-Auel Pop, Ioan Cristescu, Dorin Tudoran, Mihai Măniuţiu, Felix Alexa, Elisabeta Pop, Alexandru Boureanu, Marius Dobrin, Ştefana Pop-Curşeu, Ana Paraschivescu, Mihai Ene, Luana Neghea, Nicolae Coande au fost preluate de editori. Sunt prezenţi în acest album de doliu marii săi prieteni, Andrei Şerban, Dragoş Buhagiar, Gabor Tompa, Constantin Chiriac, Marina Constantinescu, Matei Vişniec, Radu Boroianu, Sever Voinescu, precum şi Jeffrey Eric Jenkins, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, Christopher Miles, director general al Departamentului creaţie artistică din Ministerul Culturii din Franţa, Claire David, directoare editorială Ed. Actes Sud, Sylvie Chalaye, Mirela Patureau. Matei Vişniec publică un interviu pe care i l-a luat în 2021 la Radio France Internationale. Am reţinut ce spunea la un moment dat: „Brook mi-a spus – George, să rămâi la acelaşi nivel înseamnă să decazi“.
Ce bine era dacă rămânea cu noi…
*
George Banu – Ultima oară (Ed. Muzeul Literaturii Române, 2023),
traducere de Mădălina Ghiu.
Ioan Cristescu, directorul MNLR, mi-a povestit că această carte este însumarea ultimelor texte pe care George Banu le scrisese/ordonase cu puţin timp înainte de plecare. Se pregătea să meargă la spital şi i-a trimis cartea editorului, cu precizarea că va reveni asupra ei când se va reîntoarce. Nu a mai făcut-o, din păcate, iar textele, majoritatea scrise în franceză, au fost traduse de Mădălina Ghiu devenind astfel ultima carte predată de George unei edituri şi prima din postumitatea sa. Şi ce carte! George, poet! Mă încearcă un sentiment de uimire: deşi discutam la telefon te miri ce, nu mi-a pomenit de aceste poeme, între care percutantul Aer devine memorabil prin suflul premonitor: „Braque spunea că pentru o natură moartă trebuie pictat aerul dintre obiecte// Tablourile lui Morandi în ciuda tristeţii permit obiectelor să respire// Poemele lui Bacovia deplâng absenţa luminii, dar aerul nu lipseşte// Pallady picta repede, dar căuta îndelung poziţia obiectelor// Japonezii privilegiază aerul şi reduc prezenţa motivelor concrete// Aer… aer… nu mai am aer striga victima unui poliţist american// Aerul lipseşte în marile evenimente de masă// Mulţimea nu are nevoie de aer, nu-l caută// Iubesc teatrul pentru că între noi, cum spunea Braque, rămâne aer// El ne permite să fim singuri printre ceilalţi// Entre-deux propriu unei săli// Condiţie intermediară// Nici însinguraţi, nici sufocaţi// Şi de aceea mergem la teatru“. Poemele sunt notaţii care pleacă de la o stare filtrată prin recursul la un motiv sau la o dinamică din artă, un personaj de teatru care implică o situaţie (Firs din Livada de vişini, dar şi locul lui Peter Brook în sala de la Bouffes du Nord, ocupat cândva de George), o stare de crepuscul, de oboseală, cauzată de insomnia vârstei sau de o vină teribilă (Lady Macbeth în Insomnie istorică), prietenia cu artişti unici (Samy Briss, Emil Cioran), tatăl trezit şi rămas pe marginea patului într-o postură pe care o va „copia“ mai târziu, iubirea de tăcere, repudierea zgomotelor, Nu-ul lui Ionescu, ca forţă primă a operei, ipostaza de Lear episodic într-o noapte cu fulgere, sentimentul de calm, de linişte amniotică la alipirea de spatele unei femei care duce la comparaţia cu tânărul Marcel (Proust) care imagina o femeie caldă din contorsionarea propriului corp, splendida proză autobiografică „Soare înşelător“ (identic cu titlul filmului lui Nikita Mihalkov), unde personajului Radu, un alter ego romantic, iubirile îi apar la intersecţia cu catastrofele istoriei, spatele cuiva care se îndepărtează, ca în imaginile cu Heidegger şi Noica plimbându-se prin pădure (Lichtung-ul heideggerian), o solitudine îngândurată care era proprie şi mersului lui George – aşa cum mi-l amintesc la ultima plimbare prin Craiova, uşor aplecat dar ţinând sus capul lui frumos, albit de reflectoarele unui Teatru pe care l-a iubit şi cred că l-a şi sfinţit cumva.
Aceste poeme frumoase şi triste, numai bune de recitat de Horaţiu Mălăele sau de Marcel Iureş, precedă Mărturii-le despre răni (suntem făcuţi din durerea rănilor noastre), dureri (în anul acela căzuse de trei ori şi s-a comparat cu Hristos), lecturi (eu citesc încet, mă opresc pe cuvinte, mă las invadat de ficţiune), unde aforismele lui Brâncuşi sunt ţinute la mare cinste, dar şi Eseuri-le (unele datând din 2004, după anumite semne), despre Brook, Yoshi Oida (Faţă în faţă cu bătrâneţea) sau Brâncuşi, Cioran, Ionescu şi alţi mari – căci, nu-i aşa, Parisul Olimpiadei care a trecut este şi al românilor care au modelat în vechea Lutetia un fel de coloană a infinirii à la roumaine. George tocmai lucra la ea când a plecat…
*
George Banu – Privirea de aproape (Ed. Junimea, 2023),
traducere de Simona Modreanu,
cuvânt însoţitor de Matei Vişniec,
scrisoare către George Banu de Călin Ciobotari.
Cărţile lui George Banu posedă un dar: oferă cititorului, avizat sau nu, posibilitatea reîntoarcerii în timp pentru a vedea, nu doar cu ochii minţii, spectacole pe care le ştie sau nu. Unele pot fi încă accesibile în arhivele video ale teatrelor, aşa cum mărturisea chiar George că i s-a întâmplat în recluziunea anului 2020. Altele nu pot fi decât întrezărite, prin ochii şi memoria lui impecabile, din liniile si tuşele pe care el desenează cu mână sigură în textele sale. George Banu a fost în materie de memorie teatrală un cronicar unic: teatrul văzut de el este un teatru al lumilor, dar şi al nostru, aşa cum ne este restituit de vocaţia sa de fabulos povestitor (Matei Vişniec).
Căci George a navetat continuu, chiar şi când lumea părea imobilă, chiar şi când noi stăteam acasă, provocându-l pe Andrei Şerban să se întrebe de pe coperta a IV-a a cărţii: „Parcă nu se instala niciodată. Ce anume căuta?“. „Privirea de aproape“ este o astfel de mărturie, în calitate de ultima carte, aşa cum precizează editura pe clapeta copertei I. Dar ultima carte, ni se spune, este şi cea de la MNLR, „Ultima oară“. Ce mai contează: avem două „ultima oară“! Dacă într-una avem texte oarecum disparate tematic, cu un prolog poetic, ultima sa surpriză pentru noi, acest volum ieşean pare deja structurat în jurul unor teme înrudite: cum privim un spectacol de artă, care ne sunt intuiţiile şi uneltele de privit. Ce anume ascunde opera de artă, spectacolul, încât să ne reţină atenţia şi după ce cortina a căzut? Acel „punctum“, termen barthesian care desemnează un detaliu important într-o fotografie – sau într-o pictură, aşa cum proceda şi Daniel Arasse în lucrarea sa „Nu vedeţi nimic“, pe care cred că George o ştia foarte bine. „Gestul emblematic“, poate, de regăsit într-o serie de momente pe care autorul le defineşte ca fiind unice – ne face o listă a celor depistate, gustate de el: ochii înceţoşaţi de lacrimi ai Isabellei Huppert (chiar Isabela, în Măsură pentru măsură), „lacrimi ce străluceau ca diamantele“, cum poetic ne face să vedem şi noi, urna descoperită violent de actriţa din Electra, Aspassia Papatanassiou- Mavromatti, cea care pierduse în realitatea imediată un copil, suferinţa personajului mut Catherina din Mutter Courage, jucată/dansată de Iben Rassmusen, o actriţă daneză, vocea „cerească“ a lui Bruno Ganz la finalul spectacolului Faust, regia Peter Stein, sau a lui Sotigui Kouyaté în Mahābhārata, spectacolul lui Peter Brook, jocul lui Alan Howard în rolul Oberon sau al lui Paul Scofield în Regele Lear. George caută şi identifică acea amprentă unică, de neuitat, cea care păstrează timpul în timpanul intim al memoriei noastre. Tot ceea ce citim aici, fie că este despre Adevărul concret al ficţiunilor (despre „iluzia adevărată“ a artei), Spectatorul neastâmpărat (unde îşi închipuie inclusiv cum va abandona cu timpul sălile de teatru) sau Amprenta vocală („adevărul fiinţei se află în voce“ – Peter Brook) este suma acelei înţelegeri care survine la… sfârşit, atunci când gândim nu doar cu mintea, ci şi cu oasele, un totalitarism al percepţiilor care l-au făcut pe George să dea această formulă unică a sa, în scrisoarea către Shakespeare din „Ultima oară“: „Tu m-ai ajutat şi m-ai făcut să înţeleg că există teatru în om ca sângele în organism…“.
Astfel, ştim şi noi, poate, din ce este făcută tăcerea – întrebarea ultimă pe care Brook i-a pus-o lui George…